De același autor
Au apărut două demisii de miniștri în cazul azilelor pentru persoane cu dizabilități transformate în centre de exterminare de instituțiile și persoanele care ar fi trebuit să vegheze la buna administrare a centrelor. Două demisii dintre care ultima, prezentată târziu, în urma unei sarabande de detractări neverosimile, nici nu sună a demisie, ci mai degrabă a retragere de onoare. De detaliile, încrengăturile, filiațiile, complicitățile tentaculare ale acestor cazuri s-au ocupat buni jurnaliști de investigație. Apar în fiecare zi detalii, iar diferitele bule aclamă entuziast demisiile. Deja însă, după câteva zile scurse de la anunțul făcut de fosta ministră a familiei, mesajul colegilor de partid devine prudent.
Partidul lui Dan Voiculescu se grăbise să îi ofere adăpost și susținere Gabrielei Firea pentru candidatura la Primăria Bucureștiului în 2024. Vineri lucrurile păreau că stau diferit în ograda PSD București, de la conducerea căreia aceeași Firea își anunțase retragerea. Duminică, declarații ale unor colegi senatori evitau, în cel mai bun caz, să ofere un răspuns clar legat de strategia partidului în privința susținerii ei.
Pe canalele media dedicate, strategia disipării responsabilităților și a culpabilizării colective este deja pusă în mișcare. În primul rând, la nivel instituțional: la câte instituții, direcții, agenții, entități private sunt implicate, disculparea, aruncarea sau mascarea responsabilității sunt deja o tristă și consolidată tradiție. De altminteri, aceasta a și fost prima reacție a tuturor celor arătați cu degetul de anchetele jurnalistice: nu era responsabilitatea instituției/direcției/ agenției x, ci y, condusă nu de a, ci de b.
Până și instituția creată pentru apărarea cauzei cetățenilor obișnuiți în fața abuzurilor instituțiilor, Avocatul Poporului, și-a construit o fortăreață a neputinței ca pretext pentru absența oricărei acțiuni eficiente, așa cum s-a putut vedea într-o intervenție la Euronews, unde ni s-a explicat cu o oarecare detașare că Avocatul Poporului face ce face și poporul: întreabă, dar nimeni nu-i răspunde.
Tabloul marasmului instituțional revelat, pentru a câta oară, și de acest uriaș scandal e descurajant nu numai în componenta sa formală sau în complicitățile de clan care au parazitat de la bun început sistemul politic, ci și prin ceea ce lasă să se întrevadă din perspectiva absenței totale a unei culturi democratice în sens mai vast.
Se ajunge astfel la al doilea nivel, cel al răspunsului electoratelor/cetățenilor/comunităților (în măsura în care acestea există, ceea ce deja e neclar). Cele mai multe comentarii pe marginea acestui uriaș scandal se opreau, inevitabil, la slaba reacție a comunității locale din jurul azilelor. Pe măsură ce dezvăluirile din presă au continuat, publicul a putut să constate că reacții, sesizări, reclamații și chiar procese au existat. Atenția s-a mutat, iar justificat, pe acei oameni care au participat în mod direct la torturarea unor biete ființe omenești lipsite de apărare, care au bătut, umilit, înfometat oameni în vârstă, cu dizabilități, rămași singuri pe lume, escrocați, abuzați.
Cine, cum, în ce lume civilizată poate tolera asemenea grozăvii? - s-a întrebat lumea pe rețelele sociale, la televiziuni, în presă. Cum putem revendica statutul de țară democratică, membră a Uniunii Europene, candidată la OCDE, când instituții create să-i apere pe cei fără apărare, să-i hrănească pe cei flămânzi pot adăposti torționari scoși direct din manualele de istorie? Iar răspunsul simplu, paralizant, descurajant este că ceea ce unii descoperă de abia acum se petrece fără încetare în România democratică, de ani și ani, fără aproape nicio consecință pentru cei în culpă: de ani, de zeci de ani, copiii și bătrânii sunt exploatați, bătuți, umiliți în asemenea centre, iar cei responsabili nu numai că nu-și fac datoria pentru care sunt plătiți, dar sunt și complici sau chiar actori în scenarii de abuz inimaginabile. Unii sunt participanți activi, alții închid ochii terorizați. Până nu mai văd deloc. Iar rădăcinile acestui rău social, toleranța uluitoare la abuz, violență, nepăsare vin de mai departe: s-a vorbit mult despre șocul deschiderii orfelinatelor după 1990, despre ororile petrecute în acele instituții și atunci s-a spus „Ceaușescu e de vină”.
Sistemul a fost în mod evident responsabil pentru conceperea și normalizarea ororii: dar executanții, de la bucătăresele care furau mâncarea copiilor și până la pedagogii transformați în abuzatori, nu au fost constrânși de Partidul Comunist să procedeze astfel. La fel, capitalismul neoliberal are cu siguranță reverberații destructive asupra egalității de șanse, asupra calității unor domenii de care depind drepturile noastre constituționale (la viață, sănătate, educație), dar degradarea morală inimaginabilă a acelor persoane nu ține de capitalism.
Barbaria nu are „chip uman”: ea este parte a umanității înseși. Ține, probabil, de o cruzime constitutivă a naturii umane, pe care filosofia politică modernă, de la Montaigne încoace, tot încearcă să o educe, să o încadreze, să o „civilizeze”. Succesul educației democratice se măsoară nu numai la urne, ci și în capacitatea societăților de a controla și sancționa cruzimea, de a nu o normaliza. //
