Digitalizare să fie, dar s-o știm și noi!

Dezastrul învățământului românesc nu se va sfârși prin farmec la atingerea cu o baghetă, fie ea și digitală.

Primul ministru al României numără anii de la demiterea Cabinetului Ungureanu: doi îm­pli­niți deja, anunță triumfător Victor Ponta. Dar de ce ar fi acești doi ani prilej de anunțuri vic­torioase, mai cu seamă că ve­nirea la putere a USL s-a cons­truit pe oportunism și tra­se­ism? Singura imagine validă a guvernării e cea cu per­so­najul acela de benzi desenate care inspectează satele ca­la­mitate din Teleorman cocoțat într-o barcă pneumatică tra­să de pompieri și înfruntând curajos apele de 20 de cen­ti­metri. Imaginea guvernării de succes a USL e o operă de ficțiune citită ex­clusiv în perimetrul restrâns al imaginației chinuite de la Palatul Victoria. E un scenariu paralel cu cel care se pune în scenă, zi de zi, în România reală.

Cam așa pare să fie și episodul manualelor digitale, într-o țară unde abandonul școlar și al cadrelor didactice pare să nu afecteze en­tuziasmul unui minister care nu găsește bani suficienți să-și țină profesorii și învățătorii buni în sistem, dar îi culpabilizează pe cei in­capabili „să vadă viitorul“. Două scenarii pa­ralele, unul despre succesul și viziunea unei gu­vernări prezentate drept salvatoarea Ro­mâ­niei și altul despre elevi chemați să învețe în două schimburi din cauza spațiului școlar in­suficient, constrânși să facă apel la un sistem privat pa­ralel de meditații care să su­plinească deficiențele majore ale celui public și puși să adu­că totul de acasă, inclusiv bu­reții pentru ștersul tablei - ne­digitale - pe care o împart cu seria de dimineață/după-amia­ză.

Ministerul Educației și-a fixat ca obiectiv fundamental di­gi­talizarea progresivă a sistemului de manuale, începând cu clasele I și a II-a. Intențiile de a demara procedurile de licitație au fost anun­țate încă de acum un an, la sfârșitul lunii martie 2013, când ministrul Educației își ex­prima în paralel dorința de a lansa în toamna aceluiași an (septembrie 2013) platforma manuale.edu.ro, unde să devină progresiv dis­ponibile proiectele digitalizate. Platforma res­pectivă afișează încă, în 2014, mesajul „în cons­trucție“. Licitația a început un an mai târ­ziu: anunțul s-a făcut în Sâmbăta Mare, la ora 1.30 (a.m.) și a reușit să joace rolul de catalizator, însă nu pentru mulțimea de oferte competitive, ci pentru nemulțumirile edi­to­rilor, care au anunțat deja intenția de a con­testa - în justiție, dacă altfel nu vor avea câș­tig de cauză - condițiile impuse privind cifra de afaceri a potențialilor înscriși. Potrivit punc­tului de vedere al UER (Uniunea Editorilor din România), condițiile impuse de licitație pri­vind cifra de afaceri minimă obligatorie pen­tru intrarea în competiție scoate din joc „aproa­pe 90% din editori“, majoritatea ac­torilor pe piața de carte școlară fiind oricum edituri mai mici. Se adaugă o sumă întreagă de neregularități, inadvertențe și incon­sec­vențe de natură să blocheze participarea edi­torilor la procesul de schimbare a manualelor, perceput ca netransparent și incoerent.

Într-o primă formă, răspunsul nu a întârziat să apară. La o zi distanță, pe 24 aprilie, mi­nis­trul Educației declară că „nimeni să nu-și facă speranțe că vom da înapoi, pentru că nu mă interesează interesele comerciale ale editorilor, nu sunt ministrul editorilor“.

Povestea nu s-a oprit, din fericire, aici. La insistențele HotNews.ro, care a solicitat MEN, precum și Autorității Naționale pentru R­e­gl­e­mentarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice (ANRMAP), vineri, 25 aprilie o reacție privind cuantumul nelegal impus drept condiție de participare la licitație, pe site-ul Centrului Na­țional de Evaluare și Examinare a apărut o erată. Aceasta scade de aproape zece ori cu­an­tumul cifrei de afaceri minime obligatorii, lăsând astfel loc mult mai multor companii să participe la licitație.

Când stai de vorbă cu profesorii ori învă­ță­torii, nu lipsa manualelor digitale e prima lor nemulțumire. Salarii umilitoare, pierderea sta­tutului social al meseriei, lipsa de perspective, degradarea calității corpului didactic (câți din­tre absolvenții valoroși de facultate mai ră­mân în învățământ cu un salariu de opt sute de lei?). Când ești părinte sau elev, prima dezamăgire nu e dată de absența tabletei, ci de condițiile precare din școli, de lipsa de mo­ti­vație și de perspective, de impredictibilitatea sistemului, schimbat pe genunchi de la un an la altul, de lipsa din ce în ce mai acută a pro­fesorilor buni, care nu pot fi niciodată înlocuiți de manuale, oricât de digitalizate și de per­for­mante ar fi. E foarte just că trebuie să privim spre viitor, problema e să și avem ce con­tem­pla.

Dezastrul învățământului românesc nu se va sfârși prin farmec la atingerea cu o baghetă, fie ea și digitală. Și nu e vorba aici de un re­fuz al progresului, al inovației, ci de o con­fruntare cu realitatea de zi cu zi a unui sistem care se împiedică, din ce în ce mai mult, în cer­cul vicios construit de subfinanțarea cro­ni­că și de lipsa de coerență a schimbărilor. //