De același autor
Președintele a acceptat pe 15 noiembrie 2018 propunerea de ministru al Educației înaintată de coaliție, deși cu numai trei zile înainte avertizase solemn că o va studia îndelung. Așadar, Ecaterina Andronescu este, pentru a patra oară, ministru al Educației.
Educația românească ar fi arătat cu siguranță altfel fără contribuția capitală a acestei veterane a partidului de guvernământ, care a supraviețuit guvernelor, alianțelor, coalițiilor, președinților grației strategiilor oportuniste și populiste deprinse încă de pe vremea când Ion Iliescu dirija partidul. Influența ei în minister urcă, de altfel, cel puțin la jumătatea anilor ’90, ceea ce indică o durabilă și constantă influență în fibra politizată și suferindă a educației românești. De la stimularea fabricilor de diplome, cărora le-a furnizat clientelă prin desființarea școlilor profesionale, la completa politizare a învățământului preuniversitar prin eliminarea, de facto, a concursurilor de directori de școli, noua/veche doamnă ministru este legată de toate deciziile nefericite luate și puse în aplicare de-a lungul anilor în care învățământul românesc a continuat procesul de scufundare accelerată.
Despre rolul jucat de Ecaterina Andronescu în Ministerul Educației vorbește cel mai bine chiar starea educației românești, la care indubitabil a contribuit în mod consistent. Abandonul școlar începe la vârste din ce în ce mai mici, nu există politici coerente la nivel național de sprijinire a familiilor aflate în dificultate. Primăriile, abilitate pe plan local să urmărească aceste cazuri, aleg să le ignore; școlile se dărâmă, dar în fiecare an mai vine un ministru care vorbește ori de manuale pe tablete, ori de calculatoare de ultimă generație și alte tichii de mărgăritar. Anul școlar în curs a început sub semnul manualelor unice, unele mai incompetent redactate decât altele. Analfabetismul funcțional este în creștere galopantă și pare că devine, în schimb, un criteriu de promovare și de selecție: răsturnarea de valori e dezastruoasă pentru prestigiul și așa peste măsură de fragilizat al școlii.
Urcând spre liceu, dezechilibrele dintre filierele teoretice și tehnice alimentează cu absolvenți prost pregătiți învățământul superior particular, care generează la rândul său resursă umană de slabă calitate. Pe aceasta o regăsim în posturi de conducere, la ministere, în parlament, în administrația publică centrală și locală. E o întreagă serie de cadre de partid dresate, în lipsă de „Ștefan Gheorghiu“ și de învățământ de partid, la școala căratului de servietă și a diplomelor fără acoperire.
Bacalaureatul devine o glumă proastă (se introduce un sistem de testare pe grile, gândit de precedentul ministru. Rămâne de văzut ce va decide, în înțelepciunea sa, Ecaterina Andronescu). Absolvenții buni încep să-și caute locuri în universitățile din străinătate încă din clasa a XI-a. O știre tristă de acum câteva zile publicată de Adevărul arăta că, la premierea elevilor cu 10 la bacalaureat, cei veniți să recupereze premiile au fost părinții, nu copiii lor, deja plecați la studii în străinătate.
Universitățile mari se luptă să-și mențină standardele, dar sunt la rândul lor captive ale unui sistem de finanțare care, în pofida semnalelor date an de an, nu se schimbă. Calitatea selecției la intrare e un deziderat uneori ireconciliabil cu nevoia de supraviețuire, care depinde de numărul de înscriși. Banii intră în bugetele universităților în funcție de numărul de studenți: însă nici demografia nu mai este favorabilă. Fără bani, universitățile nu pot susține planuri de dezvoltare, investiții în biblioteci, campusuri ori în resursa umană. Sursa alternativă de venituri din granturi de cercetare a devenit o glumă proastă de trei-patru ani încoace: bani din ce în ce mai puțini, contractele cu echipele de cercetare renegociate și ajustate prin scăderea finanțării, birocrație financiară apăsătoare.
Politizarea învățământului a întors școala în timp, readucând-o la statutul de cutie de rezonanță a conformismului la ideologia (și, element nou, religia!) de stat: la ea au avut o contribuție importantă toate guvernările: pentru posturile de directori, concursurile au fost sistate în 2008 și reorganizate o singură dată după aceea în 2016, cu rezistențe ostile din partea sistemului, în timpul scurtului mandat de ministru al lui Mircea Dumitru.
Deși toate aceste elemente sunt arhicunoscute, președintele a acceptat fără comentarii suplimentare propunerea. A fost suficient pentru PSD să scoată din pălărie eterna opțiune pentru portofoliul învățământului pentru ca locatarul de la Cotroceni, ales cu speranță disperată de 6 milioane de români în urmă cu patru ani, să semneze. Baletul exhibat cu trei zile înainte, la anunțul nominalizărilor, ar fi putut să lipsească, pentru că nu face decât să adâncească impresia unui rol din ce în ce mai greu asumat și jucat de președinte. Despre strategiile Președinției înseși privind educația nu s-a mai vorbit, de mult, nimic. Ce s-a ales oare de consultarea publică anunțată de Cotroceni cu doi ani și jumătate în urmă privind proiectul național România educată, dedicată, potrivit descrierii oficiale, „unei dezbateri ce își dorește să antreneze întreaga societate în construirea unei viziuni pe termen lung privind sistemul național de educație și cercetare, viziune care să sprijine apoi identificarea opțiunilor strategice ale României şi transformarea lor în obiective de țară“?
