De același autor
Într-o tulburător de limpede și de subtilă analiză a spectacolului lumii de azi, istoricul Timothy Snyder, citat deja în articole anterioare, vorbește despre „noul păgânism” instaurat la Moscova, Washington și în alte câteva puncte ale globului, pe care-l tratează, prin analogie, cu vechile încarnări ale păgânismului viking medieval. Pe lângă multe analogii –notabilă și spumoasă este identificarea noului oracol al contemporanilor în obiectul impropriu numit „telefon” –, istoricul american observă în ultima sa conferință ( Noul păgânism: un cadru pentru înțelegerea politicii noastre) înainte de plecarea de la Yale la Toronto, susținută la New York Library pe 1 aprilie, și o importantă deosebire. În vreme ce vechii conducători carismatici mizau pe bravura pentru a antrena și apoi consolida puterea prin crearea de instituții care să le-o prelungească și să facă posibilă transmisiunea și continuitatea, noua specie de lideri păgâni operează mișcarea inversă: puterea se consolidează pe ruinele instituțiilor, pe care fiecare dintre acești conducători se ocupă sistematic să le demanteleze. Rezultatul e volatilitatea, lipsa de transparență și predictibilitate pe care le putem observa în răstimpuri în istorie, și care riscă să devină o nouă normă a comportamentului politic.
Episodul românesc al „emisarului special” trimis de prim- ministru să îmblânzească noul zeu de la Washington și curtea lui de satiri bifează, din păcate, în mod substanțial, criteriile de verificare enumerate de Snyder. România electorală a lui 2025 își joacă din nou rolul de „partener strategic” într-o piesă de mâna a patra, dar cu pretenții de spectacol geopolitic. Cazul Dragoș Sprânceană, om de afaceri româno-american cu rezultate incerte și contestabile în activitățile economice de peste Ocean, a explodat doar pentru că, prea plin de importanța momentului și a rolului, omul a cedat unei pasiuni vechi de când lumea: vanitatea. A vorbit vrute și nevrute la televizor – ceea ce e interesant, pentru că a reprodus probabil discursul real, necenzurat pentru ochiul public, al oficialilor care l-au trimis acolo, inclusiv Marcel Ciolacu. Gura slobodă și gafele l-au constrâns pe Marcel Ciolacu să se scuture de el. Iar Crin Antonescu, candidatul unic al coaliției de guvernare la Președinție, a emis câteva opinii prudente și distanțate într-un interviu de weekend, fără să sugereze că ar dezaproba profund procedura. Interesant este că episodul „Sprânceană”, consumat la începutul lui aprilie, este succedat de două prezențe americane semnificative în România, amândouă înainte de alegerile din 4 mai: o delegație numeroasă a Congresului american, în săptămâna dinainte de Paște, și o alta, a lui Donald Trump Jr., anunțată pentru finalul lunii.
Rămâne fondul problemei. Pe de o parte, maniera dezinvoltă de scurtcircuitare a instituțiilor și personalului competent sau măcar avizat, validat pentru a reprezenta societatea românească în discuția internațională.
Pe de altă parte, opțiunea ideologică asumată implicit, ne plasează în compania deloc selectă sau de nvidiat a Ungariei, în cadrul UE, țară cu afiliere ideologică la trumpism, marcată de corupție endemică, de stagnare economică, șomaj și scădere generală a nivelului de trai, unde oligarhia prosperă. De fapt, aceasta ar putea fi și o explicație pentru care clasa politică românească este fascinată de procedurile noului regim politic american, care împinge la paroxism cutume greu controlabile ale laturii tranzacționale a moravurilor politice americane. Practica lobbyului politic, considerată pe drept cuvânt în Europa discutabilă și potențial periculoasă, pentru că oficializează o relație cel puțin problematică dintre politică și bani, e considerată în America, mai ales acum, una profund lăudabilă, uneori singura legitimă și cu siguranță demnă de admirație. Tocmai proximitatea cu corupția, linia atât de fragile dintre influență, interese și oligarhie, poleiește cutumele politice trumpiste cu o pojghiță atât de atrăgătoare pentru clasa politică românească.
Un alt observator lucid al politicii contemporane, prezent în mod regulat în excelenta platformă Le Grand Continent și cu deja câteva volume relevante publicate, Giuliano da Empoli teoretizează apariția unui nou tip de „spectacol geopolitic”, în care granița dintre putere și imagine devine fluidă. Politicienii nu mai caută rezultate, ci „efecte scenice”, iar diplomația – avertizează Empoli – riscă să devină doar o extensie a branding-ului politic intern. În această logică, „emisari” ca Sprânceană nu sunt accidente, ci simptome ale unui sistem în care eficiența administrativă este înlocuită cu viralitatea.
Ca să vedem în ce măsură păgânismul avansează și distruge umanismul democratic, e necesar să observăm apetitul pe care liderii politici de la noi și de aiurea îl au pentru devorarea cadrului instituțional rațional. Există o sumă întreagă de indicii care ne pot orienta în identificarea unor actori similari: confuzia în locul predictibilității, demantelarea birocrației ca instrument de raționalizare a interacțiunilor în societate cu arbitrariul, sub pretextul „debirocratizării”, elaborarea unor rute paralele, lipsite de transparență sub acoperirea virtuoasă a simplificării. Iar episodul emisarului special, ca și episodul „inundația” din saga fără sfârșit a lui Victor Ponta sunt extrem de utile pentru ilustrare. //
Comentarii 0