De același autor
În 30 de ani de regim posttotalitar, sistemul de partide din România nu a învățat prea multe și nu a evoluat fundamental în direcția asumării rolurilor relevante de actor politic fundamental al regimurilor democratice. Frecvența exemplelor pe care realitatea românească le furnizează pentru a sprijini teoria căderii în irelevanță a multor partide românești este de-a dreptul halucinantă: partide de opoziție mai preocupate să-și regleze conturile în lupte intestine sub pretextul falselor și vetustelor „clarificări doctrinare”, decât să-și mențină măcar la cote de precedent istoric electoratul; partide pretins disidente, capabile să revină mai apoi la origini cu iuțeala și ușurința bobițelor de mercur din vechile termometre; partide „etnice”, veșnic prinse în caruselul tranzacționării influenței politice pe socoteala unui electorat în realitate neglijat și care se încăpățânează, din motive insuficient sondate, să-i dea voturi suficiente cât să mai prindă o legislatură. False teme noi, oameni noi sau reformați, spălați de păcate și cu noi virginități politice, clivaje politice prăfuite, controverse ideologice fără context și multă incultură politică: acesta este spectacolul oferit zilnic de majoritatea partidelor, care aspiră la dinamism politic, care vorbesc de reformă democratică, de drepturi și libertăți, de prosperitate și meritocrație.
De cele mai multe ori, acest tip de partide, multe la număr în ultimii 30 de ani, a avut o existență efemeră, tocmai pentru că lipsa de relevanță nu a fost compensată de alte avantaje sau competențe aducătoare de voturi. Spre deosebire de PSD, care a beneficiat de la bun început, sub denumirea inițială a FSN, de uriașul potențial logistic, patrimonial și propagandistic al PCR, multe din partidele noi, unele animate la creare de cele mai bune intenții și antrenând cu ele un mare capital de simpatie și speranță, au dispărut, înghițite de orgoliile unui grup autodistructiv, animat exclusiv de strategii de tip tribal și nu de logica organizațională specifică unui partid. Și bilanțul în această chestiune e departe de a se fi încheiat. Incapacitatea partidelor, care se revendică de la principiile democrației, de a ajunge la un numitor comun în privința strategiei pentru alegerile locale de anul acesta este simptomatică.
Poți fi însă în același timp fundamental irelevant și longeviv, dacă beneficiezi de sprijinul oarecum automat și constant al unui electorat care, deși critic, reușește să mențină partidul la cota necesară pentru supraviețuirea parlamentară. Așa este, de exemplu, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, autoarea performanței unice de a se fi regăsit sub aceeași titulatură în aproape toate guvernările. Fiind un partid etnic, prezența sa în coaliții ar fi fost perfect justificată în logica apărării intereselor și drepturilor etniei pe care o reprezintă. Mai mult, după 30 de ani de activitate politică susținută parlamentar și, cu minime întreruperi, și guvernamental, rezultatele politicilor de stimulare a integrării – concomitent cu protecția drepturilor – și de creștere economică a regiunii ar trebui să fie vizibile. Realitatea însă contrazice rațiunea de a fi invocată de UDMR, regiunile majoritar locuite de etnia pe care o reprezintă fiind marcate de șomaj ridicat, de izolare (ca să nu spunem enclavizare) și de lipsa unor perspective de dezvoltare durabilă. Comunitatea maghiară din aceste regiuni este din ce în ce mai puțin implicată în politica națională, fapt vizibil chiar și numai comparând prezența la vot în județele respective la alegerile prezidențiale din 2014, respectiv 2019, într-o scădere spectaculoasă de aproape 50% (Harghita aproape 23% și Covasna 26%, spre deosebire de 2014, când în Harghita s-au prezentat la urne aproape 80%, iar în Covasna, 78%). Dispariția dramatică a interesului pentru politica centrală în aceste regiuni ar fi trebui să mobilizeze UDMR-ul, actor etern al guvernării post-1989, pentru că – a nu se confunda cu descentralizarea! - retragerea unei minorități din spațiul politic central lasă loc pentru izolare iliberală la nivel local. Ceea ce s-a și întâmplat.
Cazul Ditrău a readus în discuția publică situația din aceste regiuni, inclusiv influența mult mai evidentă a FIDESZ-ului din Ungaria decât a UDMR-ului din Parlamentul de la București. Iar deconectarea unei întregi comunități antrenează și lipsa de înțelegere a majorității în raport cu minoritatea respectivă. Așa cum s-a văzut, de altminteri, cu ocazia adoptării unui amendament la Legea educației. Amendamentul prevedea pur și simplu ca examenele de admitere și de absolvire la orice nivel să poată fi susținute în limba în care a fost învățată înainte materia respectivă. O măsură cu echivalențe în prevederile similare ale altor state europene, care însă a declanșat o abundență de comentarii catastrofate, cu iz naționalist, promovate de câțiva specialiști în educație, care pretind un inalienabil drept de cetate în domeniu.
Când reacțiile majoritarilor, în multe cazuri oameni instruiți și cu bune instincte democratice, împrumută această direcție, devine limpede că politicile în domeniul protecției minorităților, dar și al integrării acestora în viziunea despre societate la nivel național, sunt în bună măsură eșuate.
Una dintre problemele majore ale partidelor românești actuale este, spuneam, căderea în irelevanță. Longevive sau nu, vechi sau noi, aflate la prima sau la a opta legislatură, partidele de la noi suferă de maladia neadecvării. Furate de propriul spectacol intern sau confiscate de semidocți politici, ele confundă adesea mijloacele cu obiectivele finale, ratând major vocația democratică a sistemului de partide. //
