De același autor
Pe 27 octombrie, Guvernul a adoptat o Ordonanță de Urgență pentru aprobarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare pe anul 2023. Presa supranumește plastic acest tip de ordonanță „mătură”, pentru că strânge toate fondurile rămase necheltuite și le varsă în Fondul de rezervă al Guvernului, de unde banii pot fi apoi alocați și cheltuiți fără a mai trece prin procedurile mai controlate cerute prin Rectificarea bugetară.
Potrivit declarațiilor ministrului Finanțelor date cu această ocazie, principalul destinatar al fondurilor astfel realocate ar fi Ministerul Educației, rămas fără bani de salarii pentru restul anului. După cum remarcă însă comentatorii și după cum experiența guvernărilor trecute ne-o arată, alimentarea preferențială a Fondului de urgență se leagă de episoade preelectorale, tocmai pentru suplețea în alocare și cheltuire pe care o oferă, ceea ce este de natură să creeze suspiciuni, indiferent de motivele declarate de reprezentanții guvernamentali.
Pe 19 octombrie, ministra Educației recunoștea într-un interviu că autoritățile sunt încă în căutarea unei soluții pentru găsirea a 9 miliarde de lei necesari până la finele lui 2023 pentru plata salariilor, burselor și transportului elevilor navetiști. Două săptămâni mai târziu, soluția apare sub forma OUG din 27 octombrie.
Măsurile preconizate de Guvern vin însă la pachet cu o altă inițiativă cu aceiași destinatari finali, profesorii. Într-un proiect de ordin pus în dezbatere publică pe 25 octombrie, Ministerul Educației dorește să introducă declarații de interese completate de toți profesorii până la 31 decembrie anul acesta. Ele ar fi colectate într-o primă fază la nivelul școlilor, unde responsabili vor fi directorii, actualele încă inspectorate județene urmând să le preia.
Problemele încep deja, chiar și la nivel formal, de aici, pentru că Legea 198/2023, intrată în vigoare pe 2 septembrie, prevede desființarea inspectoratelor și crearea unor „direcții județene de învățământ preuniversitar”. La două luni de la adoptare, aceste direcții nu există încă, iar înființarea lor depinde de Calendarul de punere în aplicare a dispozițiilor legii cu termene până spre 2025.
Acestea ar fi însă numai problemele generale și de formă; reacțiile mai vii au fost suscitate de fondul propunerii, anume declararea de către toți cei 240.000 de profesori din sistem nu numai a normei didactice (activitățile de predare, activitățile de pregătire cu elevii – meditații și activitățile didactice desfășurate în cadrul unor proiecte etc.), ci și, în cazul meditațiilor, a numelui elevului/elevilor cu care fac eventual meditații, precum și școala de unde provine.
Propunerea unei asemenea rubrici a stârnit deja disconfortul Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți (FNAP). Aceeași Federație recunoaște însă, prin declarațiile președintelui ei, că probabil „peste 50% dintre părinți merg să își cumpere liniștea și notele copilului prin meditații cu profesorul de la clasă”, deși practica este ilegală încă de acum 5 ani. Pe lângă ilegalitatea unei practici oricum neetice, Ordinul vizează și controlul fiscal indirect, ceea ce a stârnit protestele unor cadre didactice care văd în acest caz o substituție de funcții: Ministerul Educației nu este ANAF și nu ar trebui să mascheze prin ordine constrângătoare ineficiența instituției de resort.
Discuția privind meditațiile nedeclarate este atât de veche, încât coincide cu istoria învățământului din ultimii 50-60 de ani. Nu e o problemă specifică învățământului postdecembrist, meditațiile deveniseră deja o industrie din anii 1970-1980: pentru treapta întâi, pentru treapta a doua, mai rar, ce-i drept, și, mai ales, meditații pentru admiterea la facultate – în special Arhitectură sau Teatru, unde concurența pentru un loc era inimaginabilă azi – pe care le ofereau nu numai profesorii de liceu, ci și cadrele didactice universitare. În Bucureștiul anilor ’80 circulau câteva nume legendare, aflate în fruntea unor adevărate școli particulare de meditații plasate sub ochiul atotștiutor, dar convins să se închidă sub anumiți stimuli, nu numai pecuniari. Câțiva dintre patronii acestor instituții tolerate de regimul comunist au devenit apoi mari antreprenori și oameni politici după 1989: cazul Dinu Patriciu este probabil cel mai răsunător. Taxarea inițiativelor private de o asemenea amploare, evident ilicite, se făcea în același registru, în sistemul economiei paralele dezvoltate atât de sistematic și de durabil în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu.
La ora actuală, statul român are două probleme pe care se chinuie să le rezolve, dar nu reușește: prima, reglementată legal din 2018, este și cea mai presantă din perspectiva etică și a principiului egalității de șanse teoretic protejat de școala publică, anume interzicerea acordării de lecții particulare contra cost elevilor de la clasă.
A doua problemă majoră este nefiscalizarea meditațiilor. Și azi, profesori din toate colțurile țării dau lecții particulare nedeclarate. Cu excepția unora cunoscuți, extrem de solicitați și vizibili, care au ales să treacă în regim de PFA și deci să declare veniturile realizate, majoritatea continuă să funcționeze sub radar.
Declarația de interese preconizată ar dori să țintească doi iepuri dintr-un foc. S-ar putea să-i rateze pe amândoi, trecând în plus cu buretele peste alte probleme ale învățământului românesc, la fel de stringente și mult mai mult legate de competențele proprii ale ministerului respectiv.
