De același autor
Cine își mai aduce aminte de izoletă? Folosită intens în primele două-trei săptămâni ale pandemiei, apoi retrasă discret, această emblemă a degringoladei de acum patru ani și a derivei în comunicarea publică pare a fi reprodusă azi în sens simbolic de un guvern care se repliază din ce în ce mai frecvent în spatele secretului de stat, unealta predilectă a unei guvernări în derivă. Mai ușor să ascunzi decât să explici sau să dai socoteală.
În urmă cu patru ani intram în cel mai ciudat experiment contemporan: lockdownul global. Patru ani de când executivul, sub înțeleptul patronaj al președintelui, a decis să transforme, în prima fază, carantina și restricțiile în măsuri polițienești mai mult decât sanitare. Scriam atunci, ca mulți alții, că apetența guvernării pentru inflamările patriotarde, pentru controlul excesiv, pentru parada inutilă de forțe de ordine, mai cu seamă în primele două săptămâni de confinare, arătau nu numai o dezorientare pricinuită de caracterul insolit al situațiilor, ci și un gust vădit pentru control, supraveghere, militărie de paradă. Iar că elementele contradictorii de comunicare, trunchiate, incomplete sau inexacte izvorau cu siguranță multe din incompetență pură, dar poate la fel de multe dintr-o secretomanie solid stratificată în moravurile puterii politice de la București.
Au trecut exact patru ani de când ni se punea imnul la difuzoare pe post de dezinfectant. Nu s-a vorbit foarte mult săptămâna trecută despre subiectul acesta, spre deosebire de alte democrații europene unde se publică deja cărți care analizează fenomenul din perspectiva bunei guvernări, a exercițiului puterii politice, a raporturilor dintre nivelul de democrație și eficiența măsurilor luate în pandemie. În Franța rafturile librăriilor sunt pline cu tot felul de analize, scrise nu numai de medici sau de epidemiologi, ci și de istorici specializați în studiul mobilizărilor pe timp de război. Pandemia a constituit nu numai un revelator medical, epidemiologic, ci și un indicator democratic: cât și cum s-a comunicat, în ce fel s-au luat deciziile, cine a fost chemat să o facă și cine a fost cooptat în punerea lor în practică.
Ar fi cu atât mai interesant de văzut care au fost resorturile acționate de putere atunci, cu cât azi, în chestiuni fără legătură cu pandemia, ies la iveală reflexe și comportamente similare: secretomanie, lipsă de transparență, obsesia confidențializării, comunicare trunchiată, nerelevantă sau absentă etc. Dovadă că nu pandemia era de vină, ci proasta guvernare.
De când Recorder a publicat ancheta referitoare la renovarea unei vile de protocol pe Bulevardul Aviatorilor, Guvernul a pus în mișcare o întreagă mașinărie de secretizare care a aruncat un văl gros de protecție, un soi de izoletă la adăpostul căreia reprezentanții puterii își pot vedea liniștiți de treburile lor, fără să fie inoportunați de întrebările indiscrete ale unor jurnaliști care mai știu ce înseamnă să-și facă meseria.
După o dezmințire neconvingătoare lansată de Administrația Prezidențială, care a negat că amenajările extravagant de costisitoare sunt destinate pregătirii vilei pentru reședința președintelui la terminarea mandatului, urmele au fost sistematic acoperite, pentru a fi pecetluite cu o protecție ORNISS. Potrivit unor anchete publicate de Econmedia, vila din Aviatorilor nu este nici pe departe subiectul exclusiv al secretomaniei din ce în ce mai nedemocratice exhibate de Executiv (în ambele palate, Victoria și Cotroceni). Multe alte acte, memorandumuri, discuții sunt ținute departe de ochii presei și ai publicului, fie prin secretizări abuzive și chiar ilegale, fie prin neinvitarea nejustificată a jurnaliștilor la evenimente de altminteri cât se poate de publice.
Ultimul caz semnalat a avut loc la Ministerul Educației în urmă cu o săptămână, când presa a fost invitată să urmărească o transmisie pe Facebook, în loc să i se permită accesul conform legii. Numai rumoarea provocată de reprezentanții presei i-a determinat în final pe responsabili să deschidă ușile evenimentului pentru relatări directe.
Tradiția secretomaniei este veche și ține de practici și de moravuri nedemocratice încă foarte prezente în politica românească. Ea se revendică, pe de o parte, dintr-o lungă știință și practică a secretului coborâtă direct din moștenirea totalitară, iar pe de altă parte, din malguvernanța post-1989, vizibilă în insolența unei clase politice convinse că nu are a da socoteală în fața nimănui.
Lipsa de responsabilitate, stimulată de absența consecințelor comportamentelor politice aberante, ilegale, abuzive, proliferarea arbitrariului în locul respectării unor reguli oricum nu din cale afară de eficiente pentru transparența democratică au transformat comunicarea publică într-o etalare mereu reînnoită de dispreț. Afișat de o clasă politică cu mentalitate de vătaf în fața unui public căruia i-ar fi dator cu o comunicare deschisă și respectuoasă.
Din păcate, generația a doua de politicieni este formată în același spirit: sute, mii de funcționari pe diverse trepte ale ierarhiei, de trepăduși politici așteptând prilejul să avanseze de la cărători de servietă la mici tirani în iluzorii insulițe de putere, care au învățat de la patronii lor lecția târâtului pe burtă în fața mărimilor și a grosolăniei și mitocăniei revărsate asupra cetățenilor. Fără repercusiuni, numai cu beneficii.
Peste toate, Executivul aruncă protecția secretului de stat. De parcă starea clasei politice românești ar mai fi vreun mister pentru cineva. //
