De același autor
Se apropie examenele, elevii de a opta și mai ales de-a douăsprezecea își verifică termometrele mai abitir decât mediile, purtatul măștii e deja un indicator al opțiunilor politice, am avut chiar și o Înviere 2.0: suntem campionii inadecvării.
Inadecvarea e una din pietrele de încercare a sistemelor filosofice moderne (carteziene), căci ea deturnează cunoașterea și o descalifică din elementele ei indubitabile. În filosofia politică, inadecvarea (izvorâtă din incompetență, nepăsare sau interes) sabotează buna guvernare, denaturând definiția interesului public. De inadecvare suferă de 30 de ani politica românească, iar efectele le vedem zilnic. Într-o lume care se luptă cu conflictele rasiale, cu intoleranța, cu foametea și, pe deasupra, și cu o uriașă criză sanitară și economică, dezbaterea publică de la noi, îndeobște săracă în idei, meschină și nombrilistă, se întrece pe ea însăși. Așa, bunăoară, o face proiectul de lege al unui parlamentar care s-a gândit să propună pentru anul școlar 2020-2021 obligativitatea uniformelor în școli, dovedit fiind prin studii că purtarea lor reduce riscul „incidentelor legate de armele de foc cu 12%”. Toate bune și frumoase, numai că statisticile descriu o realitate de pe alte meleaguri, dat fiind că în școlile românești viața copiilor e pusă în pericol mai degrabă prin prăbușirea acoperișului sau prin infectarea cu fel de fel de microbi (înaintea coronavirusului) decât prin vreun atac armat. Iar pentru septembrie 2020, prioritatea pare a fi reîntoarcerea la cursurile față în față, și nu coduri vestimentare, altele decât masca obligatorie.
Administrarea afacerilor curente în învățământ nu este deloc o misiune de invidiat în aceste luni. Oriunde în Europa (ca să nu trecem vreun ocean pentru comparații), dificultățile apărute în asigurarea continuității pedagogice, cum i se spune, în mediul online, au fost prezente și nu s-au încheiat. Pentru școala românească, „norocul” e că anul școlar se încheie în curând, mai puțin pentru cei la sfârșitul gimnaziului și în pragul bacalaureatului.
Reluarea școlii nu este însă un experiment care să întrunească unanimitatea. Franța, bunăoară, experimentează mult, mai cu seamă că strategia de scurtă durată e proiectată pentru un an școlar care mai are o lună întreagă înainte. Școlile primare și gimnaziile au reluat cursurile față în față, cu limitări drastice: în fapt, maximum o treime din elevi (mai puțin cei de liceu, pentru care cursurile nu s-au reluat) vor reveni fizic la școală până la sfârșitul anului școlar, în pofida ambiției autorităților de a-i readuce pe toți, măcar pe rând. Și chiar și aceia vin numai câteva ore pe zi, două-trei zile pe săptămână; totalul zilelor efective de cursuri nu va depăși, în medie, 10 zile în luna iunie.
Pentru elevii români, școala online a fost o loterie. Inegalitățile de tot felul au reprezentat, evident, un procent important din accesul la educație în perioada suspendării orelor, dar determinismele de ordin geografic sau social nu explică decât parțial nivelul (sau absența) predării. Adesea, totul a stat în calitatea profesională și umană a profesorilor, dublată de implicarea directorilor de școli: în condiții tehnice perfect compatibile cu predarea online, unii elevi au făcut ore, alții, puține sau deloc.
Actualii gestionari ai educației naționale se confruntă cu efectele crizei sanitare provocate de pandemie, pe de o parte, și cu efectele crizei de sistem generate de lipsa cronică a politicilor educaționale coerente. Șase ani de „Românie educată”, de strategii pe hârtie și idei năstrușnice, care se adaugă unui alt lung șir: treizeci de ani de subfinanțare (ca să nu coborâm în epoca pre-1989, unde sunt încă multe mituri de deconstruit privind marea școală românească); aproximativ 20 de ani de politizare constantă a învățământului prin numirile de directori în inspectorate și în școli; scăderea constantă a nivelului de pregătire a profesorilor și educatorilor, concomitent cu erodarea statutului profesiei. Și lista poate continua. An de an, printre subiectele sezoniere ale presei cotidiene, undeva la coada deszăpezirilor cu cântec sau a caniculei extreme, apare și subiectul școlii, cu toaletele ei în curți, cu absența autorizațiilor de funcționare, eventual cu programa desuetă sau prea încărcată. Reluarea cu copy-paste a articolelor de la un an la altul nu este numai semnul comodității incompetente a unor așa-ziși jurnaliști, ci și revelatorul unei situații rămase, în linii mari, neschimbate.
Terenul este, așadar, deschis experimentelor și datului cu părerea. Pe lângă revelațiile continue prilejuite de semieșecul predării online, Ministerul Educației bricolează sub ochii părinților și ai elevilor metodologia echivalării probelor orale la bacalaureat sau a încheierii mediilor pentru ceilalți ani de studiu. Scuza crizei globale e tentantă: într-adevăr, spectacolul improvizației guvernamentale e comparabil în mai toate țările lumii și nu numai în domeniul educației. Diferența o găsim în capitalul anterior (uman, logistic), la care stăm prost și mai ales în absența unei reflecții concrete și convingătoare privind proiectele pe durată medie și lungă. Pentru că, spre deosebire de alte sisteme de învățământ, la noi, bricolajul, cârpeala și simularea (nu numai a examenelor, ci a școlii înseși) nu sunt excepții provocate de criza sanitară, ci o regulă.
