Învățământul universitar: ce mai e de distrus?

Cu șantaj, cu false argumente, cu analogii absurde extrase de pe alte planete. Să eficientizăm, să salvăm, să contribuim la efortul comun, să nu ne plângem, muncim prea puțin, uitați-vă la norma didactică din Germania etc., etc. Tot felul de lozinci extrase dintr-o narațiune construită pe mecanisme de culpabilizare, pentru că nu vrea să se atingă de adevărații ei beneficiari: rentierii pauperizării și distrugerii sistemului public.

Ceea ce face ministrul cumulard interimar al Educației (cumulard, pentru că e și prim-ministru, interimar, pentru că niciun om responsabil nu vrea să se mai atingă de fotoliul ministerial devenit radioactiv) nu este surprinzător, de fapt, ci se plasează în aceeași continuitate a mecanismului care a decupat tranșe din ce în ce mai mari din sistemul de educație, așa șchiop cum era, l-a „externalizat” cu acte în regulă și cu noul discurs virtuos: privatul e bun, publicul e rău.

Pentru că externalizarea se practica și înainte de 1989, să nu uităm. Sistemul de meditații exista și era foarte prosper, tolerat și controlat cu taxe de protecție, în bani și uneori în angajamente de colaborare cu Securitatea (atunci când devenea industrie, cum era pentru admiterile la Arhitectură, de exemplu. Nu e întâmplător că Dinu Patriciu a jucat apoi în liga mare a politicii și economiei în anii Marii tranziții). După 1989 s-a apăsat pe pedala accelerării externalizării, cu alte metode și, mai ales, cu alt discurs.

Marile universități private create după 1989 au alimentat sistemul cu mii și mii de absolvenți, cu diplome „de carton”, cu licențe, masterate și doctorate care acum strălucesc pe CV-urile unei strivitoare, ca să nu spunem ucigătoare, majorități a celor aflați azi în poziții de decizie și influență. Dar în pofida evidențelor, politicile de subminare a universităților publice, prin diverse mijloace, nu numai că au continuat, ci s-au și diversificat. După 35 de ani, se pare că am ajuns în etapa finală a recoltării organelor la un pacient despre care ni s-a explicat, reformă după reformă, ministru după ministru, gargariseală după gargariseală, că a fost tratat cu cele mai moderne metode. Pentru a continua metafora, s-au aplicat, pe rând, tratamente „de top”: descântece, rugăciuni, apă vie și apă moartă, ventuze, tragere de sânge. Pacientul nu se face bine. Dimpotrivă, starea lui se degradează. Ciclul infernal al tratamentelor „de top” se reia, pentru că a funcționat, nu-i așa, extraordinar de prima dată. Când pacientul intră în moarte cerebrală, familia care se opune recoltării de organe este ridiculizată, culpabilizată. Cam în această fază suntem acum, cu învățământul universitar public. E hăcuit, desfigurat de reforme contradictorii, golit de conținut. Excepțiile confirmă regula, în bună măsură. Și, mai presus de orice, este programatic, sistematic, cronic subfinanțat. Competiția? O vorbă, de dânșii inventată.

Suntem în general circumspecți, și pe bună dreptate, atunci când începem să privim politica românească dintr-o perspectivă excepționalistă. Suntem la fel de circumspecți, sau ar trebui să fim, în fața interpretărilor victimizante sau fataliste: filozofia politică a Mioriței nu ne-a dus prea departe, iar ceea ce s-a scris și s-a studiat în ultimii 30 de ani în științele umane și sociale ar fi trebuit, dacă ideile ar fi circulat normal în „piața” românească, să informeze, la nivelul culturii populare, mai mult decât constatăm acum că a făcut-o.

Cu toate acestea – sau poate tocmai de aceea – ar fi poate util să ne uităm la ce se întâmplă azi în sistemul de învățământ românesc printr-o dublă lentilă, a prezentului marcat de decizii dezastruoase ale căror cauze le putem înșira la nesfârșit, dar și istorică, în sensul unor ritmuri de durată lungă. Și dacă ne uităm de la distanța corectă, avem deja o dublă perspectivă. Poate o baliză cronologică, una legată de modernizare, una din secolul XIX poate, ar fi utilă.

Pariul atunci era dublu și foarte greu de ținut: imensul „decalaj”, de care e plină literatura din jurul jumătății de secol XIX. Cuvintele trăgeau de mânecă, implorau, împingeau de la spate, culpabilizau, însă într-o justă proporție, nu prea defetist, nu prea demobilizant, nu prea violent: „urgență”, „înapoiere”, „acum ori niciodată”, „arderea etapelor”. Împreună cu mișcarea generală europeană – și nu numai –, a devenit mai târziu posibil măcar imaginarul ascensorului social. Iar acesta, susținut de democrația socială, poate singura formulă de regim politic care e capabilă să ofere o variantă, firește imperfectă, a unei democrații funcționale, așa cum s-a construit pentru o parte a lumii după Al Doilea Război Mondial.

Și după 1989 s-au ars etape. Problema e că am sărit exact etapa care a construit prosperitatea sustenabilă în alte locuri din lume. Am intrat din comunism direct în neoliberalism, adică am dat un sistem al penuriei administrate de stat pe unul al inegalității gestionate împotriva acțiunii publice. A convenit de minune unei oligarhii oricum fără ideologie, care a îmbrățișat cu entuziasm noul scenariu. Astăzi, neoliberalismul a murit și el, ferparul s-a citit la Davos. Unii îi cântă prohodul, alții îi dănțuiesc pe mormânt. Numai la București nu s-a aflat încă: de ce să umbli teleleu, când poți să arzi încă o etapă la tine acasă?