De același autor
Ceea ce pare că nu înţeleg acei oameni oneşti care protestează acum prin mijloace extreme pentru impunerea într-o formulă diferită a privilegiilor acordate posesorilor de certificate de revoluţionar este că perpetuarea favoritismelor nu face decât să le compromită demersul.
La 82 de ani, pe 3 martie, Ion Iliescu declara cât de mândru e că a scris istorie în România. „Cine se asociază cu imaginea mea“, adăuga veteranul politicii postdecembriste, nu are decât de câştigat, pentru că „eu sunt încă un brand în România“. Cine îl poate contrazice? Ion Iliescu este emblematic pentru istoria postrevoluţionară şi este în plus singurul preşedinte al vreunei ţări foste comuniste care se poate lăuda cu o performanţă egalată numai de noul preşedinte ales (la al treilea mandat) al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin: are la activ mai mult de două mandate – numărul lor exact este o chestiune la fel de complexă precum secretele revoluţiei. Primul preşedinte al României post-Ceauşescu e unul dintre puţinii actori politici de după 1989 capabil să dea senzaţia că ştie întotdeauna care-i va fi pasul următor, fapt ce explică, parţial, longevitatea sa politică.
Recentele iniţiative legislative ale parlamentarilor coaliţiei de guvernare, precum şi proiectele de lege care se află pe masa de lucru la comisii nu fac decât să îi dea dreptate „venerabilului“ Ion Iliescu. Legea lustraţiei, apărută din neantul pubelei unde o aruncase Curtea Constituţională cu doi ani în urmă, combinată cu profilul dramatic al unui grevist al foamei, revoluţionar, care a cerut-o sub presiunea actului său extrem la pachet cu Legea recunoştinţei, pare a fi o versiune modernă – turnată în suportul unor texte de lege – a poveştii colonelului Chabert, personajul balzacian crezut mort în război şi reîntors în mod miraculos după ani de zile la o nevastă care nu-l mai vrea, pentru că s-a recăsătorit, într-un timp incongruent, care nu mai e al lui, şi înconjurat de oameni profund deranjaţi de prezenţa prea reală a unui om cu care societatea închisese socotelile.
Paralela e numai parţial validă, pentru că, în romanul omonim, eforturile personajului au un obiectiv precis şi vizibil, anume salvarea personală de la o nouă dispariţie socialmente impusă. În cazul celor două legi puse împreună de gestul extrem al revoluţionarului Teodor Mărieş, aflat în pragul a 3 luni de greva foamei, cele două demersuri au pierdut de ceva vreme consistenţa care le mai leagă de real: lustraţia pare a fi o glumă proastă la 22 de ani de când rulajul nomenclaturii vizate de lege a produs cu vârf şi îndesat efectele pe care le putea produce, iar afacerea certificatelor de revoluţionar a băgat în puşcărie, deocamdată în arest preventiv, un secretar de stat.
Pentru că protestul lui Teodor Mărieş se leagă din păcate de bizarerii legislative asociate deja nu numai cu anacronismele unor legi nelalocul lor – în forma şi la timpul la care sunt, iată, adoptate sau repuse în dezbatere –, ci şi de scandalul provocat de arestarea lui George Costin, fost secretar de stat pentru problemele revoluţionarilor şi preşedinte al Asociaţiei Decembrie 1989 Metrou România, pentru săvârşirea infracţiunilor de folosire a influenţei ori autorităţii în scopul obţinerii pentru sine de bani sau de foloase necuvenite şi spălare a banilor, ambele în formă continuată, precum şi constituire a unui grup infracţional organizat.
Personaje de tipul lui George Costin sau al complicilor săi, arestaţi în aceeaşi cauză, nu sunt accidente în peisajul celor 22 de ani de avantaje multiplicate permanent oferite revoluţionarilor, ci reprezintă, dimpotrivă, chiar produsele extrem de previzibile ale unei legi care stimulează corupţia, traficul de influenţă, falsul în acte, abuzul şi înşelăciunea. Pentru cei câţiva participanţi autentici la evenimentele din decembrie – şi care, să ne înţelegem, au avut şi de suferit de pe urma gestului lor – puteau fi găsite soluţii individuale şi punctuale care să îi pună la adăpost de impostura generalizată şi oficializată de legile privind revoluţionarii. Chiar dacă se încearcă acum introducerea unor amendamente care să îndulcească pilula absurdului reglementării legale a revoluţiei (despre care am mai scris), prin limitarea privilegiilor acordate la activităţi legate de perioada 16-22 decembrie 1989, nonsensul situaţiei rămâne.
Ceea ce pare că nu înţeleg acei oameni oneşti care protestează acum prin mijloace extreme pentru impunerea într-o formulă diferită a privilegiilor acordate posesorilor de certificate de revoluţionar este că perpetuarea favoritismelor nu face decât să le compromită demersul. De fapt, singura revendicare logică, în acest sens, ar fi scoaterea definitivă a Legii recunoştinţei de pe ordinea de zi a Legislativului. //
