De același autor
Săptămâna trecută a avut loc Congresul Partidului Naţional Liberal. Într-un context în care „vechile căi“ ale liberalismului sunt analizate sub lupă, iar bătrânii apostoli ai economiei planificate freamătă deja de emoţie: potrivit lor, criza economică globală a ajuns într-un punct de blocaj inevitabil şi explicabil din perspectiva teoriilor deterministe. „Capitalismul a murit“ – acesta a fost diagnosticul pe care bătrânul comunist Ion Iliescu l-a pus crizei mondiale. Şi a adăugat, ca un vechi marxist, că economiştii vizionari, care au simţit apropierea crizei în urmă cu doi–trei ani, nu sunt nimic faţă de înţelepciunea celor care, crezând în determinismul lui Karl, văd aici, mai degrabă, finalizarea unui ciclu care a început în urmă cu... 500 de ani.
În faţa unor asemenea aserţiuni, doctrina liberală trebuie să se mobilizeze şi să răspundă pe măsură. În lume şi la noi.
În condiţiile în care vechea gardă priveşte cu un soi de satisfacţie cinică dificultăţile pe care liberalismul le întâlneşte astăzi în reformularea unor principii şi mecanisme fundamentale, liberalismul românesc ar trebui nu numai să se coaguleze, dar şi să dea o replică pe măsură.
Problema care se pune însă este că, dincolo de discursurile de campanie, de candidaturi şi de propuneri reformatoare, la ora actuală, o dezbatere reală fundamentată doctrinar îşi croieşte greu drum prin discursurile liderilor politici români.
Că lipsa de substanţă doctrinară reală este o boală cronică nu numai a PNL, ci a întregului spectru politic, de la dreapta la stânga şi înapoi, a devenit deja, de mult, un truism.
Cu toate acestea, liberalii au avut întotdeauna, din acest punct de vedere, un oarecare avantaj în faţa altor formaţiuni politice trecute cu arme şi bagaje din Internaţionala Socialistă în Partidul Popular European, atunci când interesele electorale au cerut-o.
Trecuţi prin 16 congrese – ordinare sau extraordinare –, liberalii au cunoscut sciziunile, certurile, taberele, însă au menţinut, la nivel discursiv, o oarecare coerenţă programatică, măcar formală. Nu atât în acest aspect se fundamentează lipsa lor de coeziune şi de aderenţă electorală, cât, aş spune, în câteva păcate originare ale Partidului Naţional Liberal postrevoluţionar.
Înfiinţat în primele zile libere ale lui decembrie 1989 de vechi liberali cu ani grei de închisoare, făcuţi tocmai pentru păcatul de a fi susţinut, adolescenţi sau tineri fiind, ideea liberală, partidul s-a coagulat în jurul lui Radu Câmpeanu şi al unui nucleu dur care, în mod curios, a ales să facă, simbolic, corp separat faţă de confraţii lor istorici, PNŢ, în loc să aleagă varianta unui corp comun în faţa a ceea ce era pe vremea aceea, indubitabil, inamicul numărul 1, Frontul Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu. În mod bizar şi nefericit, liberalii lui Radu Câmpeanu şi ţărăniştii lui Corneliu Coposu, deşi batjocoriţi în mod egal de publicaţiile FSN, îndesaţi fără menajamente în TAB-urile din 29 ianuarie 1990, calomniaţi în fel şi chip în primăvara lui 1990 şi ameninţaţi în mod deschis în 13–15 iunie 1990, au decis să continue, peste decenii, un soi de rivalitate anacronică. Au depus liste separate la alegerile din 20 mai, au propus candidaţi separaţi la alegerile prezidenţiale şi, în genere, au ales să-şi trateze aliaţii naturali cu un soi de ironie îmbibată de condescendenţă. Liberalii au excelat în acest exerciţiu. Iar urmările s-au putut vedea chiar şi după 10 ani, astfel că într-un discurs din 24 iunie 2000, preşedintele de atunci al PNL, Valeriu Stoica, găsea încă necesar să afirme „sfârşitul unui mit politic. A luat sfârşit complexul de superioritate al PNŢCD faţă de PNL“.
Identitatea politică a PNL s-a construit ani de-a rândul în acest duel absurd cu ţărăniştii (care, în acel an, urmau de altfel să părăsească scena parlamentară), pe de o parte, şi ambiguă faţă de FDSN, PDSR şi apoi PSD, pe de altă parte. Atitudinea contrariantă nu numai faţă de ţărănişti, dar şi faţă de grupările civice care se constituiseră deja în primele momente ale lui 1990 – cum era, de pildă, Grupul pentru Dialog Social la vremea respectivă –, combinată cu jocul mereu ambiguu faţă de adversarii absoluţi de atunci ai opoziţiei democratice le-au marcat, într-un fel, evoluţia, dar mai cu seamă imaginea de pornire în peisajul politic de după 1989. S-au desenat astfel, de-a lungul timpului, două componente majore ale imaginii liberalilor.
Prima este relaţia dificilă cu intelectualii, ca simptom al unei neînţelegeri mai profunde a însuşi sensului culturii democratice. Evenimenţial vorbind, ea a pornit cu stângul din cauza relaţiei fragil constituite deja în ianuarie–februarie 1990 cu GDS, grupare a intelectualităţii care încerca să articuleze un mod de expresie democratică civică. Era o atitudine explicabilă şi firească în acea perioadă, mai cu seamă că, în România anului 1990, activismul politic cel mai prizat nu era încadrat de partide, ci era acela „civic“. Aşa se explică, de altfel, o bună parte din suportul, să-i spunem doctrinar, al Pieţei Universităţii. Liberalii nu au înţeles decât târziu această nevoie a societăţii civile de a-şi configura un profil şi o expresie democratice autonome şi au reacţionat, pe cale de consecinţă, lent şi necoordonat cu aceste tendinţe. Au promovat o politică de partid – în coordonate care, deşi justificabile prin procesul de reparaţie istorică, nu păcătuiau mai puţin prin anacronism – uitând că, pentru a se instala durabil şi confortabil în peisajul democratic al unei Românii moderne, ar fi trebuit să fie primii care să susţină constituirea şi consolidarea unei culturi politice liberale autentice. Aliatul natural, într-un atare demers, ar fi trebuit să fie societatea civilă emergentă în acea perioadă.
Pierzând trenul mobilizării intelectualilor, liberalii lui Câmpeanu au pierdut din vedere aspectul hotărâtor care le-ar fi putut asigura o credibilitate şi o audienţă consolidate, anume constituirea, din punct de vedere doctrinar, a imaginii cetăţeanului democratic mobilizat într-un proiect liberal de construcţie instituţională modernă. Dificultăţile de ordin doctrinar au fost consecinţa aproape firească a acestui început ratat. Pentru că, deşi PNL a pornit la drum în 1990 având – ca reparaţie istorică – în program aceleaşi componente de strategie pe care le conturau marii liberali ai începuturilor partidului, anume proiectul naţional, proiectul democratic şi proiectul modernizării, ei nu au reuşit să deplaseze aceste trei proiecte într-un program instituţional coerent. În acelaşi timp şi din aceleaşi cauze, ei s-au izbit de dificultăţi similare cu cele ale începuturilor partidului liberal, cea fundamentală fiind chiar punerea împreună a strategiei şi a doctrinei politice.
Strategia a fost repede asimilată acţiunii de delimitare a polurilor de putere atât în interiorul partidului, cât şi pe scena politică. Nu este de altfel un fenomen unic în viaţa partidelor politice româneşti, care au sfârşit toate, fără excepţii notabile, prin a identifica ideea de strategie cu cea a stabilizării polurilor de putere, uitând componentele de durată lungă ale unei strategii reale şi, mai mult, lăsând uneori integral deoparte componenta doctrinară care ar trebui să fie suportul etalării strategiilor. Partidele româneşti au operat toate această distincţie, apoi au pierdut din vedere componenta substanţială, aceea care dă finalmente contur strategiilor.
Istoria postdecembristă a PNL continuă şi întregeşte datele de început, dând, în răstimpuri, impresia că încearcă să le reconstituie şi să le repare.
Prima dizidenţă răsunătoare, PNL-Aripa Tânără – actorii principali erau Dinu Patricu şi Călin Popescu Tăriceanu –, s-a ridicat, cel puţin la nivel discursiv, împotriva captivităţii liberalilor în propria istorie. Sciziunea a fost prezentată ca o încercare a tinerilor liberali, conectaţi la „pragmatismul politic“ al anilor ’90, de a scoate PNL din relaţia dificil de girat cu propriul trecut. Reunificările, sciziunile, plecările, regăsirile ulterioare nu au făcut decât să arate că liberalii intuiesc cauzele lipsei lor de succes politic şi de coerenţă doctrinară, fără să fie însă capabili să le gestioneze cum se cuvine. PL-’93, episodul ApR, PAC, UFD reiau cele două direcţii fundamentale ale odiseei liberale, căutări eşuate deocamdată, iar pierderea nu este numai a liberalilor ca partid, ci şi a peisajului politic românesc, care nu are încă, după 20 de ani de căutări, un partid liberal convingător. Din vreme în vreme, anumite voci s-au ridicat în PNL, cerând unificarea liberală, crearea unui pol de centru-dreapta şi exprimarea într-un discurs doctrinar articulat a strategiilor respective. Concomitent, s-a încercat, în câteva rânduri, atragerea intelectualilor, absorbţia Partidului Alianţei Civice fiind unul dintre episoadele importante ale acestor încercări. Mai mult decât atât, în ansamblul partidelor politice româneşti, PNL – sub mandatul lui Valeriu Stoica – a părut, la un moment dat, să înţeleagă că a „coopta intelectualii“ nu e o chestiune de lobby, ci e punerea în operă a unuia dintre principiile fundamentale ale culturii politice democratice. Mai târziu, Valeriu Stoica şi gruparea sa au transferat, într-un fel, acest capital de încredere câştigat în rândul intelectualităţii prin interesul evident pentru dezbaterea doctrinară sub umbrela lui Traian Băsescu.
Însă, chiar acest transfer arată, implicit, caracterul şi tendinţele dinamicii ideilor politice în spaţiul românesc, care nu urmează regulile dezbaterii şi transferului coerent, ci mai degrabă mişcările imprevizibile ale alianţelor, liderilor şi grupărilor. Partidele româneşti mai au de parcurs încă etape importante, şi acestea nu sunt etape de dragul doctrinei, ci pentru definirea coerentă a raporturilor pe care intenţionează să le construiască faţă de ideea de cultură democratică.
Ca să cităm formularea mai plastică, e drept, nu a unui liberal, ci a unui conservator, Take Ionescu, într-o luare de cuvânt în faţa Parlamentului României în martie 1905 – relevanţa e aceeaşi, pentru că „bolile“ democraţiei imperfecte erau de atunci comune ansamblului partidelor politice româneşti –, existenţa partidelor nu se referă numai la „X, Y plus Z. Nu, domnilor. Am putea să pierim cu toţii acum într-un accident, ar putea să dispară toţi de pe această bancă, ar putea să dispară toţi din această majoritate, nu ar muri partidul conservator“1.
1. Citat de Ion Găvănescu, Caracterizarea partidelor politice prin ele însele, Tipografia editoare Dacia, Grossu&Camp., Iaşi, 1905, p. 31.
