De același autor
În presa de săptămâna trecută (G4Media) este semnalată întârzierea demarării la Ministerul Educației a unei linii de finanțare venite prin PNRR, care ar fi trebuit să sprijine cu 22 de milioane de euro digitalizarea managementului eticii universitare. Totul a început și s-a oprit pe 6 decembrie 2022, când s-a anunțat lansarea în consultare publică a Ghidului solicitantului, corespondent apelului respectiv. Ancheta jurnalistică publicată pe 30 septembrie arată că, în vreme ce alte linii de finanțare prin PNRR la același minister au început deja să producă efecte, pentru acest program încă nu s-au demarat, din motive deocamdată necunoscute, următoarele faze. Ministerul de resort nu a răspuns întrebărilor adresate de jurnaliști, dar se încadrează încă în termenele legale. În plus, care ar fi graba? Doar nu trăim în era copy/paste, a ChatGPT, a lucrărilor de licență, disertație și doctorat vândute ca orice altă marfă pe site-uri accesibile oricui. Programele performante pot să mai aștepte, altele sunt problemele care îi frământă pe funcționarii ministeriali. Și, ce-i drept, chiar nu sunt puține, mai cu seamă în confuzia omniprezentă generată de schimbările legislative semnificative în anumite domenii (cum sunt programele doctorale, de exemplu) și de interpretările lor uneori contradictorii.
E limpede că un asemenea început de an universitar dă tuturor sentimentul că suntem, nu-i așa, pe mâini bune. Spirite vizionare administrează prezentul și viitorul eticii universitare, de vreme ce par a se întâlni cu analize și posibile predicții formulate încă de acum o jumătate de secol. În Qu’est-ce qu’un auteur?, faimoasa conferință de la Paris din 1969, apoi Buffalo, în 1970, Michel Foucault avansa ipoteza unei forme de cultură unde „ficțiunea nu ar mai fi rarefiată de figura autorului”. Trebuie spus că regimul autorilor de ficțiune nu era, cel puțin în viziunea lui Foucault, același cu cel al „instauratorilor de discursivitate” (exemplele lui erau Marx și Freud, putem să-l adăugăm și pe Hayek, din perspectiva paradigmei neoliberale dominante în ultimii 35-40 de ani de ani). Cu toate acestea, una dintre frazele de final, citită cu ochii lumii digitale de azi, populată de forme dintre cele mai diverse de subminare sau disipare a individualității auctoriale, capătă valențe predictive remarcabile: „Funcția de autor va dispărea într-un fel care va permite încă o dată ficțiunii și textelor sale polisemice să funcționeze din nou într-un alt mod, dar întotdeauna după un sistem restrictiv, care nu va mai fi cel al autorului, dar care rămâne încă de determinat sau poate de experimentat”.
Lăsând gluma amară deoparte, criza, din această perspectivă, în universități este atât de adâncă, încât speranța într-un program care să o rezolve ține mai degrabă de credința în determinațiile ei magice decât de știință. Operăm cu definiții și paradigme analoge într-un sistem digital pentru că nu ne dăm răgazul să reflectăm cu adevărat la incongruența flagrantă dintre „antici și moderni”, versiunea 2.0: o cursă pe care nu avem cum să o câștigăm până când nu ne oprim din goana derizorie după încă un petic cu îmbunătățiri, care alimentează piața digitală, dar nu luminează fundamental problema originară. Progresia exponențială a OpenAI i-a luat pe mulți prin surprindere, deși era destul de clar de ceva vreme că o regândire și o recalibrare masive ale sistemului universitar de evaluare se impuneau cu stringență.
Cazul semnalat în presă deschide mai multe discuții. Prima, cea mai evidentă, dar în același timp cea mai facilă, este incapacitatea autorităților publice de a gestiona, din motive diverse (incompetență, interese divergente, clientelism, rețele de influență etc.), fondurile europene.
A doua este mai amplă și depășește cadrul unei administrații, pentru că trimite către o dezbatere mai generală în mediul academic, legată de strategiile eticii confruntate cu minunata Lume Nouă a „pieței” universitare numerice. E clar că digitalizarea e o componentă fundamentală, dar cum ar trebui ea privită? Ca un scop? Ca un mijloc?
A treia direcție e și mai spinoasă, pentru că ține de o dezbatere pe care din ce în ce mai puțini par pregătiți sau dispuși să o facă: oare mai e cazul să tratăm cu aceeași măsură un exercițiu reproductiv precum o lucrare semestrială, pe de o parte, și o teză de doctorat, pe de alta? Și, pe de altă parte, oare tirania numerelor mari, a eficienței financiare aduse de logica neoliberală în universități nu este exact ceea ce împiedică, în bună măsură, aplicarea unor criterii eliberate de consumerismul exacerbat ca unic leac al tuturor relelor?
Dacă ne mulțumim cu principiul reducționist al unei piețe universale unde orice se vinde și se cumpără, unde există un mercurial, se stabilesc clasamente de performanță întemeiate pe criterii de eficiență economică camuflate de verbiajul abscons și găunos al birocrației, atunci ce ar fi imoral sau ilegitim în vânzarea/cumpărarea unei lucrări de licență?
Spirala infernală a eficienței de piață absoarbe toate universitățile și nu lasă loc de multă speranță: uzinele de produs diplome nu sunt excepția, ci regula. Oare un program antiplagiat, oricât ar fi el de performant, rezolvă problema sau, dimpotrivă, nu face decât să o multiplice la infinit, tocmai pentru că întreține iluzia unui control, de fapt, dacă nu inexistent, atunci teribil de efemer? //
.jpg)
