Marea Împărțeală, ediția de Dâmbovița

România pare încă suspendată în logica ciclică: ce semn mai convingător decât rotativa guvernamentală, care ia ostatice fâșii întregi dintr-un viitor considerat proprietate personală?

Raluca Alexandrescu 23.11.2021

De același autor

Spectacolul oferit pe scena politică românească de aproape două luni este, de fapt, un act mai animat și mai explicit al mascaradei intitulate „democrație” românească, în care cetățenii sunt figurație de mulți ani. Confuzia, șocul, uluirea, deprimarea, dezamăgirea suscitate, comunicate, exhibate în mod uneori teatral și zgomotos sunt și ele, din păcate, parte a aceleiași figurații, care nu face decât să confirme o stare de fapt: fluctuațiile derutante ale ultimilor 32 de ani sunt pe cale să intre în matcă. A spus-o de altfel liderul celui mai mare partid din România: „Se termină instabilitatea politică”, declara Marcel Ciolacu în dimineața însoritei zile de 22 noiembrie. Și pare că toată lumea suflă, într-un fel, ușurată: dar e acel tip de eliberare despre care povestesc supraviețuitorii hipotermiei. Somnul e redutabil pentru că-l anunță pe cel final și nu zbaterea, care presupune încă semne vitale.

Ion Iliescu, cel din 1990, a inaugurat ciclul stabilității înghețate. A fost ales președinte „pentru liniștea noastră”. Până și fostul prim-secretar de Iași a înțeles însă, de-a lungul multelor sale mandate, că o anume pluralitate nu e de lepădat în negocierea politică, fără ca această revelație a politicii reale să-l transforme într-un democrat. De aceea, simularea unui anume multipartidism cu aspirație democratică s-a dovedit un aliat de nădejde, pe fondul antagonizării în discursul public și al exploatării diviziunilor maniheiste. În realitate însă, sistemul politic românesc de după 1989 nu a fost construit de la bun început pe fundamente favorabile democrației. Inflația de partide din primele legislaturi era mai degrabă o cacofonie întreținută decât o partitură armonioasă a unei societăți în căutarea tonalității optime.

Politologi de renume (Fukuyama post Identity) încearcă să demonstreze că, în societățile de tranziție, clientelismul se manifestă ca formă inevitabilă de construcție a unor rețele protoinstituționale, iar simpla sa existență nu se conjugă obligatoriu cu patologii democratice. Cu alte cuvinte, în societățile ieșite din totalitarism structurile clientelare ar constitui o fază neplăcută, dar inevitabilă în modernizarea politică. Evident, procesul de modernizare ar fi parte integrantă a unui proiect comun, altfel clientelismul rămâne ceea ce este la bază: tribalism, organizare de tip parohial sau alte sinonime folosite în politica comparată. Dacă ne uităm la noi, România ultimilor ani nici nu are un proiect de modernizare, presupunând că a existat unul, coerent și asumat la un moment dat în lungul drum al tranziției.

Nu există nici modernitate în sensul politic al termenului, pornind chiar și de la proiecțiile temporale: e aproape un loc comun în istoria gândirii și imaginarului politic să operezi distincția dintre ciclicitatea regimurilor politice antice și sinusoidala regimurilor politice moderne. Or, România pare încă suspendată în logica ciclică: ce semn mai convingător decât rotativa guvernamentală, care ia ostatice fâșii întregi dintr-un viitor considerat proprietate personală?

Pasiunea, declarațiile deplasate și stupide, timpul cheltuit cu Marea Împărțeală a funcțiilor sunt în frapant contrast cu tăcerea din jurul programului de guvernare. Pentru simplul motiv că, în afară de cheltuirea necontrolată a banului public, programul guvernamental nu prea mai include altceva; au fost azvârlite în spațiu public „la derută”, pentru calmarea comentatorilor, câteva Graaluri: revizuirea constituțională, reforma administrativă și taxarea progresivă versus impozitarea unică.

Dar în faza actuală, pare că orice analiză operând cu instrumentarul științei politice clasice este sortită eșecului: e ca și cum ai măsura temperatura corpului cu centimetrul. Sociologia politică are un bogat și frumos instrumentar, care permite, în cazul unui sistem modern, măsurarea dinamicii partidelor prin selecția și promovarea internă a cadrelor, prin dinamica imprimată de clivaje, prin structurarea și formularea politicilor publice pornind de la numărul de partide. Teoria politică permite analiza unei continuități dinamice în alegerile de doctrină și de orientare generală a politicilor. În cazul de față, teoria clivajelor nu mai ajută, pentru că în partidul unic toate se topesc. Selecția meritocratică a cadrelor pălește în fața strategiilor de iarmaroc.

Asamblarea treptată a unui partid unic merge împreună cu o rotație a cadrelor și cu planurile septenale transelectorale. Pentru logica unei formațiuni indistincte din perspectivă doctrinară, care funcționează pe criteriul trocului de servicii și al corupției, competența, adecvarea la rol devin accesorii inutile, lest în cala vaporului. Privite din această perspectivă, combinațiile și permutările de funcții și nume vehiculate la bursa zvonurilor în zilele premergătoare anunțului oficial privind noua echipă guvernamentală au o logică internă ireproșabilă. Aparatul de partid și de stat merge înainte, indiferent de turcanii, ciolacii, cîții, ciucii, kelemenii sau alte specimene ale faunei politice, care nu prezintă decât o valoare extrinsecă și pot fi deci folosiți în orice context, în orice rol și în orice moment.//

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22