De același autor
Javier Milei e ales în Argentina, Geert Wilders în Olanda, în Polonia glonțul PiS a șuierat pe la urechea Europei; în SUA, Donald Trump crește în sondaje, în pofida (sau mulțumită) fiecărui cap de acuzare adăugat la lunga listă deja adunată. Lumea întreagă e împărțită întâi de războiul ucrainean, apoi de cel palestinian, pe fracturi diferite și care aruncă în aer, încă o dată, sistemele tradiționale de partaj ideologic. Soluțiile autoritariste sau populiste par din ce în ce mai atractive pentru un electorat sătul de regimuri politice percepute ca decuplate de la agenda reală, dominate de diverse forme de capitalism global de tip extractiv. Capitalul de încredere publică în competența și bunele intenții ale guvernanților în democrațiile consolidate se prăbușește. Pe de altă parte, statisticile nu se opresc din a ne arăta, cu cifre, că umanitatea este la apogeul prosperității, că niciodată nu s-a trăit mai bine decât acum. Cu siguranță aserțiunea este valabilă pe hârtie, dar o medie abstractă își pierde relevanța în prezența statisticilor locale, a situațiilor particulare.
În România, campania electorală se pregătește azi cu acuzații de o parte și de alta de „populism”. În interiorul coaliției, guvernul lui Marcel Ciolacu e acuzat că, din motive populiste, crește pensiile și că împinge țara spre dezastru. Pensiile nu sunt decât începutul, pentru că de la 1 ianuarie ar trebui aplicate majorările salariale promise cadrelor didactice în urma grevei din luna iunie anul curent. Nu sunt bani, ne afundăm în datorii, vom ajunge ca Grecia, spun unii. Populația pierde pe zi ce trece puterea de cumpărare, inflația e în creștere, inegalitățile sunt din ce în ce mai flagrante, condițiile de trai se deteriorează, spun alții. „Pesedeul e de vină!”; „Ba nu, peneleul a dus țara în prăpastia datoriilor”; „Poate, dar împrumuturile nu ar fi fost așa de necesare dacă usereul nu făcea o gaură de 1 miliard în afacerea vaccinurilor”. Replica nu se lasă așteptată, iar lideri liberali, în frunte cu Rareș Bogdan, sunt ridiculizați în urma unei campanii publicitare făcute la piață: cum se duc europarlamentarii să cumpere mărar cu ceasuri de mii de euro la mână. Se pare că accesoriile politicienilor din coaliție sunt unul dintre subiectele predilecte: acum câteva săptămâni se vorbea foarte aprins despre o anumită pereche de pantofi.
Derizoriul abisal în care cade astfel dezbaterea politică este la fel de periculos pentru democrație ca și autoritarismul în diversele lui forme. Populismul însuși, așa cum se reflectă el în discursul politicienilor români, nu se naște exclusiv dintr-o cauză endogenă: e un curent născut din intersecția câtorva factori favorizanți. Iar răspunsul cetățenilor, departe de a fi omogen, e ilustrarea poate cea mai limpede a versatilității fenomenului. Putem astfel să vedem cum o anumită candidată la primăria Bucureștiului, bine școlită mediatic, poate converti din câteva postări un context puternic negativ în avantaj politic, dacă face apel la emoțiile potrivite ale publicului și la nevoia lui de simplificare. Sau cum un alt primar, de la Baia Mare de data aceasta, dat în urmărire internațională și fugit din țară cu actul de identitate al unei rude se află deja la al treilea mandat.
Populismul general global s-a întărit și a intrat la guvernare ca efect al marii crize economice, dublate de criza încrederii, dar și al marii crize „identitare”. Diversitatea discursului, a țintelor predilecte și a politicilor propuse provine și din proporțiile diferite ale acestor trei ingrediente principale, în funcție de natura regimului politic și de modul cum electoratul trăiește în cotidian experiențele generate de ele. Or, dat fiind că în sistemul de partide românesc e mult loc pentru populism și foarte puțin pentru discurs democratic autentic, o întrebare relevantă pentru campaniile electorale de anul viitor ar trebui să vizeze resorturile specifice ale votanților la diferitele pârghii populiste: să denunțăm corupția? Inegalitățile? Afișarea ostentativă a bogăției? Lipsa de transparență? Care ar fi tema de atac mai potrivită și în ce context?
Ce spune, bunăoară, despre preferințele cetățenilor și răspunsul la populism fuga lui Cătălin Cherecheș? Sau, mai relevant, ce spune despre reacția cetățenilor la populism cariera lui politică de ales local? Cu un an înainte, același personaj își trecuse case și terenuri pe numele mamei, după cum reiese din declarația de avere postată pe site-ul primăriei. Dar personajul era o bombă cu ceas de mai bine de 10 ani. Pe lângă volutele spectaculoase prin PSD, PNL, UNPR, primarul de Baia Mare și-a câștigat notorietatea după alegerile locale din 2012, când în pofida anchetei de corupție care-l viza a fost ales cu 86,3% din voturile exprimate, în condițiile celei mai mari prezențe la vot din ultimii 20 de ani în municipiu. De numele lui se lega deja faimosul „Zid al segregării”, construit în 2011 (sentința definitivă de demolare a venit de-abia 12 ani mai târziu, în luna mai a acestui an) și devenit studiu de caz pentru politicile publice ale discriminării. Pe site-ul Primăriei din Baia Mare tronează încă poza lui cu o înduioșătoare mărturisire de credință: „Primarul și funcționarii publici sunt în serviciul cetățeanului și nu invers, acesta este crezul pe care îl susțin și mă oblig să îl respect!” Pesemne l-a respectat, într-un fel aparte, de vreme ce orașul l-a ales în continuare primar, și în 2016, și în 2020. Ajutat firește de un sistem politic toxic și de configurația legilor electorale cu un singur tur. //
