De același autor
Încercând să selectez dintre evenimentele anului 2018 pe cel mai relevant, rezultatul a fost o succesiune de episoade adunate într-o amețitoare alunecare în trecut. România anului 2018, băltind - așa cum o face Bucureștiul zilele acestea, prin zăpada prea repede urmată de ploaie, fum și mâzgă - în propria înapoiere. Imagini suprapuse: guvernanți luptându-se din răsputeri pentru dreptul lor inalienabil de a fura cu impunitate, cetățeni alungați cu bastoane și gaze de luptă pentru că cer, pur și simplu, restaurarea unui principiu fundamental al statului de drept și al democrației: egalitatea în fața legii.
Între aceste două tablouri oscilează panorama anului politic românesc 2018. Tensiunea guvernați-guvernanți trădează însă, prin discurs și atitudini, din ce în ce mai mult, vocația autoritară a regimului politic condus de fostul baron de Teleorman, ajuns autocrat la București.
O subminare constantă a autorităților publice și a separației puterilor a consolidat, de-a lungul anului 2018, fragilizarea progresivă a legăturilor care mențin încă România conectată la unica sursă reală de modernizare: comunitatea europeană, occidentală. Virulența tematicii antieuropene în discursul public al liderilor coaliției de guvernământ nu a fost egalată decât de violența similară prezentă în relația cu opoziția parlamentară și civică. Anul 2018 a fost, mai acut decât oricare altul din ultimii 11 ani (durata existenței instituțional europene a României), cel în care PSD și-a afirmat deschis ambițiile de partid unic, partid-stat. Politizarea administrației, a educației, a culturii, a religiei – a tuturor instituțiilor care dispun de mecanisme de reglare, de informare, de responsabilizare a cetățenilor într-un regim democratic autentic - au fost singurele obiective reale ale unei guvernări care nu se gândește decât la amnistiere și grațiere. Astfel că anul care se încheie seamănă mai degrabă cu o „Noapte a Walpurgiei“ reeditată de 365 de ori.
Nici Europa nu stă foarte bine. Anglia e cu un picior afară din UE, ea însăși amenințată din interior de scindare. Germania traversează un moment problematic, coincizând cu sfârșitul epocii Merkel. Franța e sfâșiată de o lună și jumătate de o stranie „Jacquerie“ care catalizează ură și violență și scoate la suprafață frustrări uriașe, incultură politică și civică masivă, reziduuri ideologice niciodată pe deplin asimilate. Pe valul lor se cațără cu aplomb avocații Frexit-ului, apostolii antimigraționismului, martorii troțkiști ai lui Jean-Luc Mélenchon sau fanii xenofobiei marca Marine le Pen. Guvernarea e în derută, iar de dificultățile sale se bucură, cu nedisimulată satisfacție, marii democrați ai Europei și ai lumii: Viktor Orbán, Recep Erdoğan, Matteo Salvini, Vladimir Putin sau Donald Trump.
Anul care se încheie a fost încadrat propagandistic de sloganurile găunoase, patriotarde ale Centenarului. În solida tradiție a propagandei regimului comunist, care reușea să golească de conținut și decență orice temă intrată în malaxorul limbii de lemn, tot așa PSD a obținut pervertirea până la desfigurare a temei Centenarului. A introdus tema „unirii“, a „concilierii“, numai pentru a pregăti mai bine terenul pentru îngenuncherea statului de drept. La Consiliul Național al PSD din 16 decembrie se spune, clar și răspicat, ceea ce s-a tot spus, de-a lungul anului, prin legi și ordonanțe de urgență, prin răsteli țâfnoase la Bruxelles și înjurături la București, prin mitinguri de susținere pe bază de convocator ori jandarmerie represivă la manifestațiile opoziției civice. Se spune, textual, că „PSD reprezintă poporul român și, dacă vrei să trădezi PSD, trădezi România, guvernarea“. Aici suntem, la sfârșitul lui 2018. Anul următor oferă câteva teste importante pentru opoziție, primul la alegerile europarlamentare. Va fi însă complicat de construit o strategie care să permită ruperea rețelei redutabile de complicități clientelare și fidelități parohiale țesute durabil, în ani, de coaliția PSD-ALDE. //
