De același autor
Tragedia de la Piatra Neamț ne readuce în minte ceea ce nu ar trebui de fapt să scăpăm din vedere, atunci când proiectăm strategii de supraviețuire în România contemporană: trăim într-un sistem care descurajează buna guvernare. Iar proasta guvernare alimentează, necontenit, sistemul. E un cerc vicios consolidat în ultimii 30 de ani de rețelele clientelare și de caracatițele locale, regionale și naționale, dar și de subminarea constantă a sistemului de sănătate și de educație. Nu sunt multe lucruri care să nu se fi spus, scris și comentat în domeniul politicilor publice păguboase moștenite și perpetuate, în pofida retoricii, de la un guvern la altul. În domeniul educației, este din ce în ce mai limpede că răul vine din multe surse: subfinanțare, nepăsare, politizare, devalorizarea progresivă a statutului meseriei de profesor (un fenomen care depășește granițele țării și de care se plâng sisteme de învățământ altfel cu mult mai bine plasate decât al nostru) sau din devalorizarea ponderii simbolice a studiilor în raport cu imaginea reușitei în proiecția publică (inclusiv fabricile de diplome, plagiatele pe bandă rulantă etc.). Așa cum se întâmplă însă și în domeniul sănătății (cu toate consecințele oribile pe care le vedem și le cunoaștem de multe ori în mod direct), în România efectele proastei guvernări (și în special problema sărăciei) se adaugă la problemele generale de reconfigurare a statutului școlii în contextul actual.
Un studiu realizat și publicat online recent de Asociația pentru Educație și Justiție Socială „Human Catalyst”, dedicat indicelui de risc socio-educațional, care se întinde pe mai bine de 170 de pagini, arată că, în general, reușita școlară, rata mică de abandon, rata de prezentare la examene este direct proporțională cu indicele de favorizare al școlii și al localității în care funcționează școala respectivă. Studiul folosește patru indicatori mari – abandonul școlar, calificarea cadrelor didactice, procentul elevilor prezenți la Evaluarea Națională de la finele clasei a VIII‑a și notele obținute, respectiv, gradul de marginalizare al localității – și obține o cartografie a marginalizării/favorizării în sistemul de învățământ românesc.
Printre concluzii, relația directă dintre marginalizare și abandon școlar: o „polarizare semnificativă a unităților de învățământ preuniversitar în privința resurselor și a rezultatelor obținute”, în condițiile în care „unitățile școlare defavorizate sunt concentrate în zonele marginalizate din punct de vedere economic și social ale României. Se remarcă în acest sens zonele afectate de sărăcie din Regiunea Nord‑Est (Vaslui, Iași, Galați) și zonele în care sunt prezente comunități mari de romi (în special în Regiunea Centru)”.
Iată câteva date relevante în acest sens, extrase din studiul menționat: rata medie a abandonului școlar în școlile defavorizate este de 20,6%, față de 0,02% în școlile favorizate Procentul cadrelor didactice fără pregătire este de 14,3% la școlile defavorizate, față de 0,09% la cele favorizate (în creștere față de anul școlar 2016–2017: 13,44%, respectiv 0,01%. Rata de neprezentare la Evaluarea Națională de la finele clasei a VIII‑a este de 30,5% la școlile defavorizate, față de 0,05% la cele favorizate (în scădere față de anul școlar 2016–2017: 54,17%, respectiv 1,25%). Media la Evaluarea Națională (în cazul elevilor prezentați) a fost de 3,96 în școlile defavorizate, față de 9,18 la școlile favorizate.
Trebuie notat că studiul se referă la date colectate în perioada 2015-2019, așa încât haosul educațional din 2020 nu va face decât să adâncească această polarizare, care este în mod evident generată de accesul extrem de inegal la educație. Școala online accentuează, din această perspectivă, clivajele, dată fiind incapacitatea guvernului actual de a se pregăti satisfăcător pentru o situație complet previzibilă precum cea de acum. Anul școlar 2020-2021 îi va îndepărta și mai mult de școală pe acei elevi legați oricum de ea cu un fir subțire și va spori expunerea lor viitoare la sărăcie și lipsă de perspective.
Guvernările care s-au succedat în România nu au reușit să prevină acest tip de accidente. În general, nicio guvernare nu și-a propus în mod autentic (sau dacă și-a propus, nu a avut timpul/pârghiile/inteligența/influența) să investească în mod eficient în domenii vitale, cum sunt sănătatea și educația. De 30 de ani așteptăm, cu speranțe reînnoite la fiecare ciclu electoral, să se întâmple ceva. Și fiecare guvernare nouă își cheltuie cam jumătate de mandat plângându-se de ce nu a făcut precedenta. Următorii doi ani, se gândește deja la campania electorală viitoare. Evident, imaginea este schematică, dar în linii mari fidelă cu procesul de elaborare a ceea ce poartă numele de politici publice, fără să aibă un corespondent neapărat în concretețea actului de guvernare.
Criza sanitară servește, în acest sens, drept turnesol: incapacitățile, lașitățile și iresponsabilitatea sunt mai greu de cosmetizat. Ani și ani de subfinanțare își arată acum brutal și dramatic efectele. Pentru Educație, consecințele nu sunt, aparent, la fel de violente precum cele din Sănătate. Cu toate acestea, ne izbim de ele la fiecare pas, pentru că, nu vom repeta niciodată îndeajuns, nu numai corupția ucide, ci și incompetența. Iar salvarea nu stă, cu siguranță, în 300 de parlamentari.
