De același autor
Dacă ar încerca cineva să decripteze lumea politică românească numai pe baza ultimei săptămâni, ar avea ceva dificultăți să vadă altceva decât un moment postelectoral, mai mult sau mai puțin obișnuit, în care partidele parlamentare plasate sub eticheta favorabilă, dar găunoasă, de „partide proeuropene” sau „pro-occidentale” sunt la masa negocierilor pentru construcția unei majorități. Toți lucrează pentru binele țării și în completa înțelegere a mesajului transmis la urne de alegători. Toți spun că i-au auzit, dar acțiunile lor nu merg deloc în aceeași direcție. Dimpotrivă, pare o nouă ediție a festivalului național organizat periodic de 35 de ani sub genericul „Marea împărțeală”, combinată cu „Marea austeritate”: se taie pe hârtie ministere nu pentru că s-ar crede că se rezolvă ceva, ci pentru „a transmite un semnal”. Dincolo de ritual, strategiile concrete și mai ales maniera în care ar putea funcționa un guvern atât de colorat nu sunt deloc lămurite. Peste toate acestea se plasează și discuția complet manipulatoare a candidatului unic, care, chiar și în ipoteza extrem de puțin probabilă a concretizării, nu ar aduce de fapt niciun beneficiu democrației muribunde românești, ci dimpotrivă. Trecând peste alegerea imposibilă pe care ar solicita-o electoratelor respective, un candidat unic opus lui Călin Georgescu ar fi potențial cel mai sigur bilet al celui din urmă pentru Cotroceni.
Se va spune că negocierea e necesară – perfect adevărat. Cu ce costuri și mai ales însă cu ce beneficii? Se va adăuga că nu suntem singura țară din UE confruntată cu asemenea probleme: uite Franța, cu al doilea prim-ministru în patru luni, uite Germania pregătindu-se de alegeri anticipate. Pare că Italia, dintre toate, e țara din sud care inspiră stabilitate, iar șefa consiliului de miniștri, Giorgia Meloni, noua punte de comunicare cu Statele Unite trumpiste. Un fenomen progresiv și vizibil de normalizare a dreptei ultraconservatoare și reacționare care se petrece și în Franța, iar în România se manifestă prin creșterea semnificativă a sprijinului electoral pentru linia zisă „suveranistă” (deși termenul mi se pare din ce în ce mai imprecis și mai gol de conținut – noul populism – folosit până la sațietate ca să definească aproape orice nu poate fi imediat clasat în paradigmele clasice).
Peste toate acestea, electoratul manifestă toate simptomele unei oboseli colective față de o anumită reprezentare a democrației și față de promisiunile rămase neschimbate în fața unei realități economice dure. Sărăcia și sentimentul nedreptății sunt azi contextul central în care opțiunile autoritariste prind avânt, iar date publicate recent arată cât de dramatic este nivelul inegalității în România, chiar în comparație cu vecina noastră Bulgaria. Aproape o treime dintre cetățenii români se confruntă cu riscul sărăciei, iar contrastul dintre zonele rurale și cele urbane este un indiciu al rupturii profunde. Pentru mulți dintre români, mai ales pentru tineri, lipsa de oportunități materiale devine o umbră permanentă: e un viitor furat. Prăpastia e atât de adâncă încât, pentru mulți dintre ei, argumentul prosperității certe și reale aduse de Uniunea Europeană nu are niciun ecou: pentru oamenii care trăiesc cu mai puțin de 25 de lei pe zi, UE e sperietoarea, nu salvatoarea.
De aceea, mesajul extremei drepte a fost atât de ascultat și votat. Iar tabloul electoral al momentului ne arată că românii sunt astăzi mai deschiși la soluții autoritariste. Instituții percepute ca fiind corupte, lipsa de progrese economice vizibile și nostalgia după ceaușism transmisă între generații sunt elemente care, combinate, îi împing pe aproape 40% dintre tineri să privească o formă de conducere autoritară cu mai multă încredere decât una democratică. Retorica autoritaristă e atractivă printr-o combinație de mesaje: promisiuni de „ordine”, suveranism economic și o „guvernare fără birocrație”. Această retorică este mai vizibilă în mediile rurale, unde sărăcia este mai acută și accesul la educație sau informații este limitat. Dar ea prinde tot mai bine și între tinerii educați din orașe, dezamăgiți de stagnarea reformelor și de lipsa unei perspective clare de viitor.
În timp ce „prooccidentalii” se chinuie să-și împartă ministerele și să refacă jocul în spirit combinatoriu tradițional, ultraconservatorii nu pierd vremea. George Simion, liderul AUR, cu argumentul concret și simbolic al unei poziții consolidate de alegerile parlamentare, face operațiuni de imagine la congresul Fratelli d’Italia, se pozează cu politiciana momentului, preferata noii administrații Trump, Giorgia Meloni, și explică grupului European Conservator și Reformist (ECR) – trecem peste ușoara absurditate a denumirii – că în România există o lovitură de stat în desfășurare, sub înaltul patronaj al președintelui Iohannis. Estimp, la Cotroceni e liniște, iubire și concordie, ne pregătim de Crăciun, împodobim bradul, o poveste de Crăciun în versiunea Dacia/Valahala. Președintele și-a prelungit într-adevăr mandatul fără să întrebe de fapt pe nimeni, iar calendarul pentru alegerile prezidențiale zace în așteptare, deși, dacă tot vorbim de mesaje și semnale, acesta ar fi fost primul în ordinea priorităților absolute.
