De același autor
Ascensiunea electorală a celei de-a patra formațiuni politice parlamentare, așa cum a ieșit la 6 decembrie din votul a 32% din electorat, nu ar trebui să fie o surpriză nici pentru comentatori, nici pentru politologi, nici pentru sociologi, cu atât mai puțin pentru institutele de sondare. Alianța pentru Unirea Românilor a fost vizibilă chiar în fața Palatului Victoria; autobuzele AUR brăzdau voios Șoseaua Kiseleff și au avut expunere mediatică la toate episoadele pelerinajelor pe axa BOR Iași-București-Constanța. Dar așa cum politicile guvernamentale au ales să ignore avertismentele și nemulțumirile unei populații în care creștea sentimentul revoltei în fața dublului standard, tot așa trei din cinci institute de sondare nici nu au inclus AUR pe listă, deși se înscrisese în cursa electorală și a reușit, în cele din urmă, să catalizeze opțiuni extrem de eterogene.
Factorii care au condus la intrarea în parlament a AUR sunt la fel de amestecați precum electoratul: latura politică a Coaliției pentru Familie, repliată după eșecul referendumului din 2018, ortodoxiștii talibani (reuniți în jurul câtorva ierarhi ai BOR extrem de prezenți mediatic în ultimii ani), dacopații, nostalgicii național-comunismului și neolegionarii. Toți cei cărora le era greu să-și găsească purtătorul de cuvânt și de drapel s-au regăsit în retorica demagogică, xenofobă, misticoidă a vocilor prea-mediatizate astăzi ale câtorva membri în Senatul AUR, azi membri ai Parlamentului. În campanie nu s-a scandat „Jos Mafia, sus Patria!”, lansat de Corneliu Vadim Tudor și de Partidul România Mare, slogan care l-a propulsat în al doilea tur de scrutin al prezidențialelor din 2000. Dar au existat suficiente lozinci similare și s-a mers abil pe aceleași cărări rămase libere din momentul dispariției PRM ca partid parlamentar. Electoratul PRM, rămas orfan, nemulțumit de surogatele oferite de PSD prin aripa vadimistă (Olguța Vasilescu, Codrin Ștefănescu etc.), marginalizată de altfel după condamnarea lui Liviu Dragnea, s-a regăsit în mesajele simple și clare ieșite din laboratoarele extremiste.
Pe lângă ei, mulți cetățeni în derută, exasperați de pandemie, de lipsa de perspective (sau amenințați de perspective sumbre), de oferta electorală mizerabilă a celorlalte partide, ademeniți de cântecul de sirenă al populismului încarnat de George Simion, basarabeanul cu traiectorie sulfuroasă devenit activist la București, agent agitator-provocator, cum se spunea pe vremuri. Discursul lui nu e unul conservator, ci, cum se întâmplă de multe ori cu liderii populiști, exploatează abil subiectele momentului. A criticat politica guvernamentală în criza sanitară, interdicțiile, obligațiile, controalele polițienești, a cochetat prudent cu diversele teorii conspiraționiste (dar suficient de puțin încât să nu i se poată imputa), a mers prin piețe când guvernul a luat decizia închiderii celor acoperite și a criticat aservirea față de „marile corporații străine”. A acuzat în bloc clasa politică actuală, s-a declarat de partea poporului, de partea românilor ignorați și batjocoriți, deveniți străini în țara lor, asupriți și exploatați de străini, ei și resursele țării: pădurile, fabricile, uzinele, resursa umană forțată să meargă la lucru în postúri umilitoare prin Spania sau Italia. Nu e de mirare că diaspora a votat masiv cu AUR. A bifat totalitatea punctelor obligatorii în manualul bunului lider populist, stropind totul cu sosul unionist pe a cărui platformă și-a făcut inițial intrarea în spațiul public din România. A captat și aspirat în acest fel o porțiune a electoratului în mod obișnuit vizat de Mișcarea Populară, aceasta fiind și una din cauzele distanțării indignate a câtorva din candidații mai vizibili ai PMP.
Pe lângă critica antiguvernamentală, un alt ingredient de bază al retoricii AUR este antiparlamentarismul. „Fiecare coleg are dreptul să aducă 30 de cetățeni la dezbaterile în parlament. Să vedem cum vor mai vota legi antiromânești”, a intonat amenințător una din proaspetele alese pe listele AUR. Deși va fi membră a Parlamentului României din 21 decembrie 2020, reprezentanta noii formațiuni pune sub semnul întrebării însăși ideea de reprezentare, atunci când o dublează cu presiunea directă a constituenților săi. Nici în acest punct, conservatorismul atât de evocat al AUR nu păcătuiește prin rigoare excesivă, dacă ne gândim că unii dintre cei mai cunoscuți avocați ai parlamentarismului sunt și părinții fondatori ai conservatorismului modern la începutul secolului al XIX-lea (Burke sau Guizot sunt printre cei mai cunoscuți).
Nu este primul partid purtător al unui asemenea mesaj. Antiparlamentarismul latent sau declarat e, de fapt, una din patologiile democrației de după 1989: din ignoranță sau cu bună-știință, problema promovării cadrelor în partide, legată mai mult de genealogia elitelor postdecembriste și de modelele de antiselecție, a fost substituită de critica rezultatului din parlament. În loc ca partidele să se reformeze și să alcătuiască liste de candidați decenți, într-un mod transparent și cu criterii verificabile, s-a preferat diabolizarea Instituției Parlamentului. Sistemul de partide românești după 1989, puternic tributar moștenirii partidului unic și dinastiilor create de nomenklatură, a creat, întreținut și hrănit cu bucurie această temă, punând-o chiar într-o formă referendară: parlamentul unicameral cu 300 de parlamentari este expresia plebiscitată a curentului antiparlamentarist populist și se află pe agenda politică a unor partide cu aer de respectabilitate.
