Pedagogul-șef al României educate își dorește alte destinații?

Cetățenii României pot răsufla ușurați: România educată pregătește un sequel la nivel nord-atlantic. În contextul crizei ucrainene, în România vin și mai mulți americani și, mai nou, vin și francezii. Acestea sunt în orice caz declarațiile făcute de oficialii la cel mai înalt nivel ai celor două state, deja de acum două săptămâni. România e, nu-i așa, din nou pe harta Europei și a lumii, Bucureștiul nu e Budapesta (deși Viktor Orbán a fost deja folosit pe post de emisar între Rusia și Franța, în negocierile din criza ucraineană).

E drept că, în ultima perioadă, președintele a muncit foarte mult: o rapidă consultare a agendei afișate pe site-ul Administrației Prezidențiale indică un ritm accelerat al activităților, care a evoluat de la cel hebdomadar uzual la unul cotidian. Între activitățile epuizante întreprinse de șeful statului se numără și două întrevederi, la o săptămână distanță, cu oficiali francezi: ministra apărării, Florence Parly, la sfârșitul lui ianuarie, și ministrul pentru Europa și afaceri externe, Jean-Yves Le Drian, pe data de 3 februarie.

Intensa circulație diplomatică vine în contextul declarațiilor făcute de președintele Franței la jumătatea lunii ianuarie privind o prezență militară franceză sporită în estul Europei, cu nominalizarea explicită a României.

Cetățenii țării noastre pot să mai răsufle încă o dată ușurați pentru că, în pofida răuvoitorilor, a negaționiștilor României Educate, ai detractorilor de rea-credință, ai ponegritorilor, românii au un președinte providențial, care mișcă munții din loc, nu numai din viteza schiurilor, care face și desface alianțe, are viclenia vulpii și curajul leului, cum spunea Machiavelli. E un geniu diplomatic, apreciat și ovaționat de cancelariile nord-atlantice, care mai nou se roagă de el să accepte noua misiune de secretar general al NATO, funcție vacantă începând cu octombrie anul curent. Cel puțin așa ne este el prezentat, într-o campanie de imagine (re)declanșată la sfârșitul săptămânii trecute atât în mass-media, cât și în cercurile guvernamentale. La un semn, principalele televiziuni în mod tradițional favorabile președintelui și PNL, precum și înalți oficiali guvernamentali au declanșat un concurs de ode înălțate talentului diplomatic al unui personaj pe care, date fiind nenumăratele precedente în materie de relații externe, nu-l poate nimeni bănui de excesivă abilitate sau de geniu diplomatic. Cu toate acestea, aflăm că e pe lista scurtă a posibililor înlocuitori ai lui Jens Stoltenberg și se comunică, într-un stil suspect de insistent, că inegalabilele sale competențe de negociere au condus către anunțurile administrațiilor americană și franceză. Evident, televiziunea care anunță această știre nu depune prea multe eforturi să se comporte ca o veritabilă instituție de presă, să ofere de fapt contextul real și să precizeze că, în fond, e o strategie de promovare, iar adevărații favoriți la conducerea NATO vin de pe alte meleaguri.

Ironia amară a performanțelor de vizibilitate românească în concertul internațional e apariția lor, mai întotdeauna, în contextul unor crize regionale care pun România sub reflectoare nu atât grație abilităților diplomatice ieșite din comun, cât situării sale geografice.

În cazul declarațiilor de intenție americane și franceze, procesul e destul de limpede, din acest punct de vedere. România are granițe cu Ucraina (de iure) și cu Rusia (de facto, odată cu anexarea Crimeii): e suficient în contextul actual pentru a deveni o eventuală platformă, cum se zice în terminologia zilei, „tactică”. Configurația frontierelor românești la nord și est nu decurge, istoric vorbind, din vreo performanță diplomatică românească ieșită din comun.

Tabloul e atât de disonant, încât pare că nu e vorba de aceeași persoană. România se află arareori în articolele presei internaționale, nu a fost invitată la nicio consultare internațională cu greutate legată de criza ucraineană, în vreme ce Polonia, de exemplu, este în miezul chestiunii. Vizibilitatea românească pare mai degrabă efectul hazardului, geografiei sau circumstanțelor, iar când ministrul de externe simte nevoia să repete de multe ori la rând într-un interviu cât de importantă a fost intervenția președintelui, impresiile inițiale sunt mai degrabă validate decât infirmate.

Greu de crezut că e aceeași persoană care a sacrificat sănătatea populației pentru calcule politice sau a tot dat șanse ba pesede-ului, ba penele-ului, ba paltonului trântit pe capota mașinii.

Referința fundamentală rămâne, cum alt­fel, succesul celui mai important element al agendei prezidențiale de până acum: România Educată. Or, e greu de presupus că talentul diplomatic al charismaticului locatar – în zilele lucrătoare – al Cotrocenilor e superior celui de mare educator sub al cărui înalt patronaj „studenții români se poziționează spre finalul unui clasament european în ceea ce privește cunoștințele legate de teoria evoluției și acceptarea ei”, conform unui sondaj publicat pe 7 februarie.

Șeful Administrației Prezidențiale face, și în acest caz, ce știe atât de bine: așteaptă ocazia optimă pentru valorificarea ei în beneficiul imaginii personale. Mecanismul e deja transparent și previzibil, dat fiind că nu a suferit modificări importante de-a lungul celor șapte ani de mandat: eforturi minime, rezultate la noroc, laude maxime. //