Politică, violență și „democrația reală“

Societățile contemporane reprezintă rețele de solidarități deschise în cele patru zări, iar sistemele clasice de delegare și de obținere a legitimității politice dau semne de oboseală.

Negocierile politice ale ultimei săptămâni au condus, duminică, la anunțarea unui nou guvern, după demisia chinuită a lui Victor Ponta. Târguri politice pentru asi­gu­rarea majorității, com­bi­na­ții cu lideri contestați de stradă în urmă cu două săptămâni: opiniile co­men­tatorilor sunt împărțite și vor rămâne astfel. În­tre­barea cu adevărat preo­cu­pantă este în ce măsură re­flectarea furiei cetățenești atât de vizibile în ma­ni­fes­tațiile de stradă din săp­tă­mâna care a urmat tragediei de la Colectiv se va putea regăsi curând în politicile gu­vernamentale - atâta vreme cât ele sunt, în mod inevitabil, rezultanta unei ne­go­cieri pentru majoritate în parlament, și nu în stradă.

În ultimii ani, strada - ca expresie directă a opiniei cetățenești - și-a făcut mai ade­sea simțită prezența în tot sud-estul eu­ropean, un reviriment al frământatului an 1989. Cu ea odată a început să se impună, din ce în ce mai presant, o serie de în­tre­bări legate de posibilitatea concilierii de­mocrației reprezentative - în structura pe care o cunoaște și o experimentează, în di­verse formule, civilizația occidentală de vreo două sute de ani - cu noile re­ven­di­cări ale unui corp al cetățenilor care nu se mai regăsește în legitimitatea ieșită din ur­ne. Se vorbește, din ce în ce mai insistent, de bricolarea unei formule îmbunătățite a democrației contemporane, dar care nu poate decât împrumuta elemente ale cla­si­cei democrații directe, preconizate de mo­delul antic. Limitele și neajunsurile sis­te­mu­lui direct au fost îndelung discutate în­că din secolul XIX, când au fost puse la punct tehnicile democratice reprezentative tocmai pentru conturnarea unui model conceput pen­tru societăți reduse nu­me­ric și ușor controlabile.

Soluțiile vehiculate în so­cietățile contemporane nu vi­zează așadar, în mod di­rect, introducerea unui mo­del politic conceput pentru realități ra­di­cal diferite, dar contemplă, din ce în ce mai frecvent, un concept nou și încă am­biguu, acela al „democrației reale“.

Societățile contemporane nu sunt numai opu­sul, din punct de vedere cantitativ, al celor antice, care au aplicat cu succes mo­de­lul democrației directe. Ele reprezintă, în plus, rețele de solidarități deschise în cele patru zări, iar sistemele clasice de de­legare și de obținere a legitimității politice dau semne de oboseală. Așa cum s-a pu­tut lesne observa din mesajele, eteroclite, dar puternice, ale străzii -- nu foarte di­fe­rite de cele ale străzii în Bulgaria, acum un an, sau în Turcia, acum doi ani -, ținta contestării este, formal, clasa politică în întregimea ei (sau sistemul, cum se mai spune, fără să fie foarte clar ce înseamnă acesta), dar reprezintă și o chestionare a capacității regimurilor de democrație re­pr­e­zentativă de a face față acestui nou mod de manifestare a participării cetățenești.

Tragedia de la Colectiv și atentatele sol­da­te cu carnagiul de la Paris au naturi evi­dent diferite. Ceea ce le leagă este im­pe­rativul de reformare radicală care decurge din dimensiunea dramatică a eveni­men­te­lor. Cu toate diferențele, celor două mo­mente li se acordă și o origine comună: in­capacitatea administrației, locale respectiv cen­trale, de a controla aplicarea legii, de a preveni derapajele și, în ultimă instanță, de a își proteja cetățenii. Dacă există vreun sens deja desprins din ceea ce s-ar dori a fi „democrația reală“, probabil că primul răspuns ar decurge tocmai din reformarea unui model politic incapabil, în momente de criză, să ofere garanția securității pro­prii­lor cetățeni. Strada se simte expusă, tră­dată, înșelată - ea este sursa leg­it­i­mi­tății unei administrații eșuate în propria ne­putință. Din perspectiva contestării, această legitimitate trebuie pusă, în con­se­cință, sub semnul întrebării, pentru că, în logica democrațiilor reprezentative, ea se întoarce, sub forma fundamentală a protecției, de acolo de unde a izvorât: de la cetățean.

E greu de spus cum anume ar putea arăta această „democrație reală“. O renegociere a modului cum cetățenii sunt dispuși să-și vadă reprezentat mandatul încredințat ale­șilor? O reconfigurare a mecanismelor de reprezentare, națională și europeană, de vreme ce, nici măcar la acest nivel, configurațiile alianțelor și coalițiilor din PE nu corespund cu tablourile coalițiilor ale țărilor membre? Sursele delegitimării politice, ale neîncrederii strigate de stradă sunt acum duble: pe de o parte, cetățeanul european, care se simte rupt de cercurile unei decizii cu o dinamică paralelă cu cea națională, iar pe de altă parte, cetățeanul țării sale, că e român, bulgar, croat, care se percepe tras constant pe sfoară de o cla­să politică opacă la mesajele lui.

Sau, dimpotrivă, noua ordine democratică „reală“ ar putea să însemne o restrângere a democrației în sensul comun acceptat, un control sporit al persoanei, o re­strân­ge­re a libertăților până mai ieri de neatins în retorica europeană, cum e, de pildă, li­ber­tatea de circulație? Deja, declarațiile mul­tor oficiali francezi după decretarea stării de urgență a indus ideea că Franța - și nu nu­mai ea - se află în stare de război. Răz­boi însă cu cine? Cu propriii cetățeni? Cu ai al­to­­ra? De răspunsul pe care clasa po­li­ti­că - eu­­ropeană, nu numai franceză - îl va for­mu­­la depinde, în mare măsură, și con­fi­gu­ra­­rea viitoare a regimurilor de­mo­cratice.