De același autor
Circulă în ultimele zile un reportaj publicat de Politico în siajul Forumului Economic de la Davos. Spectacolul vitrinei umane înfățișate de reportaj este în sine la fel de anxiogen ca și spectrul iliberalismului global, evocat de interlocutorii reuniți într-un soi de cocon de unde pare că joacă Monopoly cu lumea reală.
Diverși CEO, toți și toate sub protecția anonimatului, se declară preocupați de creșterea „populismului” în lume și de riscurile subiacente, însă tonul ușor anxios din debutul reportajului dezvăluie treptat sursa reală a disconfortului: nu declinul democratic în sine provoacă neliniște, ci caracterul imprevizibil al rezultatelor, fluiditatea epocii și direcțiile multiple în care se poate evolua. Principala preocupare a marilor directori de corporații transnaționale, potrivit aceluiași tablou, rămâne stabilitatea „mediului de afaceri”, chiar dacă e garantată de un regim autoritar. Important este să nu fie „populist”, orice ar însemna acest concept-umbrelă, eteroclit, vag și de aceea din ce în ce mai nuanțat și prudent utilizat de politologi sau sociologi.
Practicile marilor corporații entuziasmate în urmă cu jumătate de veac de oportunitățile neoliberalismului à la chinoise promovat de Deng Xiaoping sau de modelul „Chicago boys” al dictaturilor militare din America Latină au demonstrat în câteva rânduri că profitul nu e deloc incompatibil cu regimuri politice puțin prietenoase cu democrația și cu drepturile omului. Numai ambițiile dictatoriale mai recente și mai invazive ale lui Xi Jinping au declanșat alarma: controlul politic deja exercitat paroxistic asupra cetățenilor chinezi s-a întins ca o pată de ulei asupra consiliilor de administrație ale corporațiilor internaționale, unde Partidul Comunist Chinez și-a impus prin lege reprezentanți cu drept de vot.
E un cinism asumat, dar în același timp devastator pentru proiecțiile de viitor, care indică deja o creștere dramatică a inegalității distribuirii bogăției în lume. „Elitele nu știu ce să facă”, spune titlul din Politico, deși la fel de bine s-ar fi potrivit „Acelor elite nu le pasă, atâta vreme cât afacerile merg”. Optimismul schumpeterian al consubstanțialității democrației cu capitalismul se oprește la granița regimurilor iliberale sau hibride apte să mențină stabilitatea afacerilor și care își rezolvă improbabilele mișcări de conștiință cu mitologii (trickle-down economics, de exemplu) mascate în știință. O bună parte din uriașa bibliografie deja scrisă despre sursele populismului, ale extremismului politic, ale radicalizării, despre protestele spontane, declarat apartinice și de aceea ușor de manipulat și de confiscat, indică drept sursă principală – nu unică, evident – sentimentul tot mai clar al rupturii cetățeanului obișnuit de originea deciziei politice. Cetățeanul nu a avut niciodată o capacitate de influență remarcabilă, vor replica scepticii. Poate, dar democrațiile secolului 21 se reconstruiesc în jurul unor definiții ale participării care provoacă și redefinesc structura tradițională a raporturilor de putere.
În fond, democrația este o dinamică, nu un regim înghețat în scheme preconcepute: tocmai în capacitatea de remodelare, de adaptare, de armonizare stă și potențialul de acțiune și de influență al cetățeanului obișnuit. Or, lecția ultimilor ani, aparent complet neînțeleasă – sau ignorată cu bună-știință – de o parte a elitelor politice și economice, este că noua față a cetățeniei democratice se cere recunoscută, văzută, percepută. Și că se va agăța de orice lider care va simula măcar că se angajează să le dea cetățenilor vizibilitate și voce.
Societățile democratice se află astăzi la o răscruce generată de nerezolvarea paradoxului politic legat de deficitul de reprezentare combinat cu o culpabilizare a celor fără putere de decizie. Pe de o parte, problemele globale sunt din ce în ce mai presante, mai urgente și mai nerezolvabile tocmai din pricina amplitudinii: criză climatică, războaie, terorism, radicalism religios, sărăcie, cu teribile consecințe sociale. Pe de altă parte, cetățenii sunt puși în fața unor situații pe care se presupune că le-ar putea ameliora, fără să aibă un cuvânt real de spus în privința metodelor prin care pot să o facă, confruntați cu o inexpugnabilă verticalitate a raporturilor de putere: „guvernanții” sunt inexorabil sus, „guvernații”, inevitabil jos.
Vaclav Havel vorbea într-un faimos eseu (1985) despre revendicarea și materializarea puterii „celor fără de putere”. Ultimii ani trezesc din ce în ce mai acut conștiința evanescenței acestui proces. Iar caracterul mult mai difuz, mai vag al revendicărilor, lipsa de coagulare a unei voci vin din însăși dispersia discursurilor elitelor. Pe cine să mai crezi, pe cine să mai asculți? Este exact terenul vulnerabil exploatat de liderii populiști care mimează accesibilitatea, empatia, orizontalitatea raporturilor de putere numai pentru a avea un câștig electoral. Dar falsa captare a energiilor și emoțiilor are un efect devastator: dând iluzia participării tuturor, liderul populist îi exclude, de fapt, pe toți. Nu cetățenii cerând puterea sunt populiști, ci aceia, redutabili, care se cațără pe umerii lor și pretind că-i reprezintă. //
