De același autor
În agitația provocată de baletul trist și penibil al candidaților coaliției de guvernare la Primăria Bucureștiului, săptămâna trecută a mai apărut un element care, de fapt, nu face decât să completeze tabloul: un raport al Departamentului de Stat al SUA pe România, în privința stării drepturilor omului. Evident că o țară teoretic democratică, aparținând Uniunii Europene și fiind, în plus, integrată recent în sistemul Schengen, chiar dacă numai parțial, nu ar trebui să prezinte probleme majore în domeniu.
În general, problematica legată de abuzurile împotriva drepturilor omului se concentrează fie pe acțiunile guvernamentale legate de represiune psihologică și/sau fizică, fie pe cea generată, mai nou, de supravegherea intensificată de progresia amețitoare a performanței sistemelor de supraveghere.
Ce te faci însă cu formele mult mai insidioase și trecute pe sub radar ale carențelor în respectarea drepturilor omului în state care garantează, constituțional și instituțional, respectarea acestora?
Raportul Departamentului de Stat exact despre lucrul acesta vorbește: un stat european, cu o constituție și cu legi astfel calibrate încât să garanteze formal integritatea practicilor democratice, dar care în realitate eșuează lamentabil la multe categorii. Nu numai că eșuează acum sau în urmă cu un an, ci tendința este regresivă, cu alte cuvinte, există o curbă descendentă în calitatea protecției drepturilor omului, în raport cu câteva axe fundamentale ale statului de drept.
Prima axă de acest fel semnalată în raport are de-a face exact cu legile și cu împărțirea dreptății, iar detaliile prezentate în textul evocat sunt cunoscute neîndoielnic de întreaga clasă politică și cu siguranță nu sunt deloc străine coaliției aflate la guvernare. Problema cea mai spinoasă apare în chestiunea accesului egal la justiție. De obicei, mass-media se concentrează pe subiecte masive, flagrante, prea evidente pentru a putea fi negate chiar și de cei mai abili mânuitori ai capului în nisip: intervenții în procesul de judecată, incompatibilități ale judecătorilor, avocați corupți, mână în mână cu mafiile pe care le apără, termene amânate la nesfârșit, diverse motive care uneori nici măcar nu sunt explicabile altfel decât prin supraîncărcare, dar alteori au la origine intenția de a depăși pragul prescrierii. Raportul vorbește astfel de „ineficiența” Justiției, care întregește un tablou deloc încurajator al instanțelor părtinitoare, sensibile la alte argumente decât cele furnizate de mecanismele legale. Nu atât despre corupție e vorba la acest nivel, deși ea nu e deloc exclusă, cât de cultivarea unei stări de dezorganizare, de supraîncărcare și de proastă gestionare a dosarelor în instanță, care transformă Justiția într-un uriaș mecanism gripat și ineficient, așadar un mecanism care de multe ori blochează accesul cetățenilor la justiție egală.
Democrația și drepturile omului suferă în România și din alte cauze, care sunt, de fapt, generate la origine de corupție, incompetență și/sau proastă guvernare: în domeniul, din nou, al Justiției, penitenciare supraaglomerate, unde noțiunea de drepturi devine brusc fluidă, condiții extrem de dure de detenție etc. După cum se arată în raport, publicat de majoritatea site-urilor de știri și de comentarii săptămâna trecută, „printre problemele semnificative legate de drepturile omului s-au numărat rapoarte credibile privind: tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante aplicate de către guvern sau în numele guvernului; și corupție guvernamentală gravă”.
A doua axă masivă semnalată este cea a corupției endemice și a incompetenței, devenită cultură instituțională. La observațiile legate direct de fapte care duc la încălcarea drepturilor, se adaugă ineficiența pedepsirii celor responsabili, ceea ce conduce, potrivit aceluiași raport, la un sentiment de impunitate al vinovaților. De abia aici începe cu adevărat cercul vicios: atâta vreme cât un funcționar al statului va constata că scapă nepedepsit, pentru fapte uneori grave, care va mai fi motivația pentru un comportament în limitele legii?
E menționată amplu și corupția din domeniul medical. Astfel, cazurile de solicitare de mită și de condiționare a serviciilor medicale în schimbul unei sume ilegale sunt în continuare una dintre sursele importante ale limitării drastice a accesului la sănătate și, prin urmare, de restrângere a dreptului la viață. Nu numai mita îi exclude pe cetățeni din spitale, ci și discriminarea sau amestecul unor criterii de „conștiință” cu furnizarea unor servicii medicale altfel legiferate. Așa se întâmplă, de exemplu, cu situația tot mai des întâlnită a refuzului unor cadre medicale și uneori a unor întregi unități spitalicești de practicare a procedurii de întrerupere a sarcinii, deși procedura este acoperită legal.
Supravegherea excesivă, corupția, impunitatea, incompetența, nepriceperea guvernanților: toate aceste elemente se combină într-un dozaj variabil, dar cumulativ destructiv pentru calitatea democrației în România. Iar lucrurile acestea se văd zi de zi: un candidat medic la primărie suspectat de incompatibilitate și de practici ilegale de diferite tipuri a fost retras numai după ce a devenit evident că e o piatră de moară mult prea inconfortabilă și nu dintr-o grijă pentru calitatea propunerilor electorale.
