De același autor
La alegerile prezidențiale e posibil să nu mai fim nici măcar în situația de a putea alege „răul cel mai mic“, ci să contemplăm, neputincioși, un dezastru indistinct.
În urmă cu doi ani, pe 6 iulie 2012, Legislativul vota suspendarea lui Traian Băsescu, cerută printr-un document însăilat după imperativele voiculesciene. Majoritatea parlamentară de atunci, reunită sub sigla USL, era constituită prin trocuri politice și bricolaje fără nicio legătură cu funcționarea unui sistem de partide bazat pe logica jocului democratic. Masa critică a fost atunci atinsă prin migrația consistentă a unor parlamentari PDL, care au întărit în mod decisiv majoritatea formată de USL. O formațiune construită de altminteri nu pe un program real, ci pe o obsesie consecvent întreținută de retorica antenistă, picurată ani de zile, privind „regimul dictatorial băsist“, teroarea și corupția înfierate iacobin. Obsesie reiterată în monologul botezat conferință de presă, interpretat de Dan Voiculescu la moment aniversar, pe 6 iulie 2014, când, alături de obișnuitele amenințări mai mult sau mai puțin voalate la adresa presei ambalate ipocrit în mesaje pseudo-empatice – „jurnaliștii, așa cum sunt ei, sunt o categorie foarte vulnerabilă“ –, Dan Voiculescu a transmis „publicului Antena 3, acești oameni minunați, că nu există niciun fel de motiv să se rușineze. Am rămas consecvent acestei dispute politice majore cu Băsescu Traian“.
Referendumul din vara lui 2012 a reprezentat poate, în mod paradoxal – pentru că era o inițiativă a USL –, ultimul moment de solidarizare a opoziției, oricum erodată din interior de politica noncombat a PDL. Ideea boicotului și realizarea lui practică au reușit numai să amâne însă un deznodământ legitimat de alegerile din decembrie al aceluiași an. USL s-a instalat confortabil la guvernare și a început să facă ce știa mai bine: consolidarea unui stat oligarhic, mimând democrația parlamentară, dar concentrând în fapt exercițiul puterii politice la guvern. Venit pe valul demagogic al voinței populare – aici trebuie amintit rolul consistent jucat de Crin Antonescu – și fluturând steagul șifonat al parlamentarismului, USL a reușit să ridice la rang de artă incompetența, impostura și urmărirea exclusivă a intereselor oligarhiei.
Scenariul blitzkrieg-ul USL din 2012 fusese anunțat, cu două luni înainte, de același Dan Voiculescu – personaj care, încolțit astăzi de justiție, recurge la toate subterfugiile posibile pentru a amâna un deznodământ după modelul Adrian Năstase.
Ritmul în care au fost călcate atunci în picioare mai toate principiile statului de drept, consecvența ulterioară a regimului USL de a consolida practicile nedemocratice, scandalurile cotidiene de corupție în interiorul guvernului, incapacitatea crasă de gestionare chiar și a afacerilor curente ale guvernării (problema cheltuirii fondurilor europene e un bun indicator în acest sens) desenează portretul unei clase politice corupte, fără busolă, crescute în disprețul culturii politice democratice.
Deși USL s-a rupt, iar PNL joacă, atunci când îi convine, rolul de partid de opoziție, răul este deja făcut: mai există mici porțiuni de rezistență în justiție, la DNA sau la Înalta Curte de Casație și Justiție. Parlamentul a jucat de la bun început un rol decorativ – oricum, privind la calitatea aleșilor poporului, lucrurile nu ar fi putut să se petreacă altfel –, Victor Ponta emite când și cum poftește ordonanțe de urgență în disprețul necamuflat față de Constituție, jaful din banul public continuă netulburat.
Sistemul de sănătate e deja în moarte clinică. În sicriul educației Guvernul Ponta a bătut ultimele cuie neconstituționale pe 26 iunie, prin adoptarea OUG nr. 49/2014, care desfigurează definitiv Legea Educației Naționale 1/2011, iar epitaful i l-au scris chiar sindicatele din învățământ și Consiliul Național al Rectorilor, care s-au întrecut care mai de care în adeziuni cu limbaj de Scânteia ceaușistă și au criticat aspru, în același registru, opiniile critice.
Tabloul este, așadar, dezolant. Câteva luni ne mai despart de alegerile prezidențiale, iar mult dorita solidarizare a opoziției în fața regimului PSD se îndepărtează cu viteza luminii. Dosarul președintelui Băsescu e din în ce mai problematic, piesele se adaugă și atârnă greu: scandalul care-l implică pe fratele său, pe de o parte, pe de alta rolul mai mult decât discutabil pe care înțelege să-l joace în frontul opoziției. Spectacolul trist dat de partidele „de dreapta“ la europarlamentare continuă, în acte succesive, și acum. Au fost puse în circulație deja câteva nume de candidați, unele neluate în serios nici măcar de partidele de unde ei provin și care ar trebui, în mod normal, să-i promoveze. Dacă lucrurile continuă astfel – și, deocamdată, nu există motive să presupunem altceva –, la alegerile prezidențiale nu vom mai fi nici măcar în situația de a putea alege „răul cel mai mic“. Vom contempla, neputincioși, un dezastru indistinct. //
