România de Ziua Imnului: de la Frumoasa adormită la The Walking Dead

Sfârșitul politic al lui iulie arată precum vremea, prins între furtuni violente urmate de paralizante zile de caniculă. Vijelia pornită de la un text juridic aiuritor e stârnită de motivația achitării definitive a inculpaților în procesul Ursu. Deși e un moment definitoriu al istoriei regimului politic românesc de după 1989, și nu în sensul bun, va trece probabil așa cum au trecut multe furtuni în spațiul românesc, acoperite de aluviunile transpartinice aduse de discursurile patriotarde sforăitoare, de vreun apel la neam, la Securitatea bună, la ortodoxie sau la sufletul românesc.

E drept că nici contextul nu ajută prea mult: Viktor Orbán, prezent săptămâna trecută după doi ani de pauză (consecința pandemiei) la Universitatea de Vară Bálványos, organizată la Băile Tușnad de către Fundația Pro Minoritate din Budapesta și de Consiliul Tineretului Maghiar din Transilvania, a reușit să alimenteze din nou vâna naționalistă autohtonă, deși primul ministru român se visase, preț de un prânz cu liderul maghiar, noul mare artizan al diplomației central-europene. Sosul antieuropean pe care Orbán îl amestecă din ce în ce mai mult în salata revizionistă a redus însă, aparent, din impactul potențial al declarațiilor sale. Nu i-a fost de folos nici imaginea cetățenilor maghiari constrânși să-și facă piața în România din cauza degringoladei economice în care politicile antidemocratice și antieuropene ale guvernării i-au aruncat.

Oricum, ocazii pentru declarații bătăioase, pompoase sau festiviste liderii politici autohtoni au găsit și fără ajutorul lui Viktor Orbán. Pe 29 iulie a fost ziua Imnului Național, lung prilej de postări pe rețelele sociale și de comunicate găunoase pe site-urile instituționale. Președinția a fost cea mai abundentă, utilizând momentul pentru un mini-curs involuntar de mitologie istorică, unde aflăm că versificația aleasă ca imn național a exercitat, nici mai mult, nici mai puțin, „o influenţă majoră asupra mobilizării energiilor populare în momentele istorice importante pentru crearea şi evoluţia statului român modern, prin promovarea idealurilor naţionale, sociale, de libertate şi democraţie”. Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns: dincolo de sonoritatea frazei croșetate în cel mai pur stil național-ceaușist – poate cuvântul democrație să mai aducă aminte că nu e un fragment al vreunei sinteze pentru examenul de bacalaureat din anii ’80 ai secolului trecut – ceea ce transmite mesajul prezidențial e fotografia unei realități din ce în ce mai cotropitoare a discursului public.

Împinsă de partidele politice, de instituțiile guvernamentale, de Academie, de universități, narațiunea identitară care câștigă teren azi se sprijină pe promovarea instituțiilor „de forță” – Armata, în mod tradițional, dar și Securitatea, în varianta ei spălată și reabilitată – și pe ortodoxismul autohtonist. Nu e deloc întâmplător că rectorul celei mai mari instituții de învățământ economic din țară declară senin și netulburat că ASE este „o instituție credincioasă”; nu e de asemenea de mirare că icoanele împărțite ca premii de aceeași instituție au fost primite aparent cu bucurie de studenții astfel recompensați.

Regimul politic românesc s-a construit de la bun început în refuzul memoriei lucide, fie prin respingerea în bloc a investigării, istorice sau juridice a trecutului, fie prin compromiterea demersurilor de memorializare și înlocuirea lor cu narațiuni la fel de îndoielnice: martirologii, teologii politice recuperate din interbelic etc. Rezultatul a fost menținerea unui spirit public dominat de vâna național-ceaușistă care continuă și azi în mesajele oportuniste, rău-intenționate sau pur și simplu îmbibate de incultură istorică și care sufocă astăzi orice demers de analiză critică.

La un an distanță de alegerile multiple, europene, municipale parlamentare, prezidențiale de la anul, clasa politică dominantă în România se va întrece pe un culoar din ce în ce mai strâmt, pe care ea însăși s-a străduit să-l contureze, să-l netezească și să-l consolideze de-a lungul anilor. E culoarul facil și periculos al autohtonismului iliberal, antidemocratic, al intoleranței camuflate sub pulpana „ospitalității tradiționale”, a ignoranței ascunse sub lozinca „tradiției și credinței strămoșești”. AUR nu e inventatorul strategiei, ci poate, actualmente, unul dintre manipulatorii ei cei mai abili; coaliția guvernamentală, sprijinită de un vast și puternic establishment politic și academic, se află într-o vizibilă campanie de reapropriere a discursului. Rezultatul e vizibil în limbaj propagandistic din ce în ce mai dificil de disipat, ca un miros greu, stăruitor, palpabil și care poartă cu el, mai mult sau mai puțin explicit, ideea că progresul, diversitatea, pluralismul sunt doar reverberații ale patologiei mai vaste din rătăcirea modernă. Ea trebuie vindecată prin revenirea la elementele fundamentale, la o „politică a veșniciei”, fixată într-o joncțiune ideologică unificatoare. În peisajul acesta, românul poate se va „deștepta” cum îl îndeamnă imnul național, dar mai degrabă în formula zombificată decât ca în vreun basm tradițional cu final fericit.