De același autor
De câte ori nu am auzit, ca un soi de scuză, „da, e adevărat că avem corupție în România, dar las’ că și «afară» e cât cuprinde”. Sau „ce-i tot dați cu politicieni analfabeți sau plagiatori, îi au și francezii sau germanii, sau italienii pe ai lor”. Sau „Europa ne colonizează. Europa e mai rău ca URSS. Dictatura de la Bruxelles e mai rea decât erau comuniștii”. Există oameni cu pretenții de seriozitate și care vorbesc despre lockdownul de două luni din martie-mai 2020 ca despre „dictatură”. Fără glumă! Uneori, aceleași persoane vehiculează clișee antisemite atât de oribile că l-ar face să îngălbenească de invidie pe cel mai aprig exponent al extremei drepte, clasice sau neo.
Toate exemplele de mai sus, mai frecvente decât ne-ar plăcea să credem, au ca numitor comun fie ideea că „toți sunt o apă și-un pământ”, fie că, în pofida precarității noastre morale sau instituționale, ne menținem în mod misterios într-o poziție superioară; că, deși suntem o apă și-un pământ, compoziția noastră „românească” ne-ar garanta miraculos o poziție superioară altora.
Firește că realitatea oferă ocazii numeroase de a infirma cu succes toate aceste pretenții – fără ca principalii colportori să fie însă tulburați în convingerile lor. Așa este, bunăoară, episodul jenant al prezenței eurodeputatei românce alese pe listele SOS, care a obținut deja performanța de a fi scoasă din plenul ședinței Parlamentului European. Diana Șoșoacă reprezintă un construct tipic al unei culturi politice suferinde, distrofice, antidemocratice, antiparlamentare, care nu vine neapărat de la cei care au votat-o și care nu au fost puțini, ci mai ales de la cei care au construit, au tolerat și, mai mult, au încurajat acest mod de a fi în public în ultimii 35 de ani.
S-a scris deja mult despre cum clasa politică autohtonă, în frunte cu prim-ministrul actual, a încurajat această prezență toxică, nocivă în viața politică românească. Dar personajul în cauză nu e singur. E poate cea mai recentă, mai gălăgioasă și mai dizgrațioasă manifestare a unui spirit gregar și misecuvinist, care reușește să aducă laolaltă într-un amestec suspect și urât mirositor grosolănia, ignoranța, infatuarea și lipsa de măsură.
Pentru că, deși vehiculele mediatice exacerbează și distorsionează infinit mesajul deja toxic, semințele au fost plantate mult înainte. Injuria, minciuna, xenofobia, antisemitismul sunt elemente fondatoare ale unui anume discurs politic de după 1989 și care au aderat la un fond preexistent cu o apetență antrenată și educată pentru toate componentele lui. De aceea, poate, are o asemenea forță de reinventare și de aceea politica românească produce, fără odihnă, fel de fel de avataruri pe măsura vremurilor sau gusturilor publicului. Intrarea în UE în 2007, migrația masivă a românilor peste hotare au adus poate bunăstare, dar nu și o schimbare notabilă de cultură politică.
Spațiul public românesc este plin de șoșoci și șoșoace care urlă, zbiară, insultă, vociferează, taie vorba, intimidează, amenință, care fac audiență pentru o presă având ca unică misiune show-ul ieftin și manipularea. Încă și mai teribilă este impunitatea de care par a se bucura cu toții: nu numai că nerespectarea regulilor nu atrage aparent nicio sancțiune, dar, mai mult decât atât, pare recompensată de o cultură instituțională toxică, cu extraordinarul concurs al rețelelor sociale, paradis al pervertirii democrației în contrariul ei.
La Leeds sau la Strasbourg, la Bruxelles sau la București, românii sunt încurajați de o clasă politică iresponsabilă să se creadă deasupra legii, deasupra regulilor elementare de politețe sau de conviețuire. De acolo vin și românii care au dat foc cu brichetele autobuzelor municipale din Harehills. Aceeași clasă politică servește singură ca exemplu, prin propriile demersuri. „Fac ce vreau, românii m-au ales”, striga indignată eurodeputata SOS în fața unor funcționari jenați, dar fermi: „Nu, nu faceți ce vreți, există reguli”. Poate că micul și intensul schimb de replici filmat de aleșii europeni rezumă cel mai concis și elocvent discrepanța masivă dintre cele două tipuri de culturi politice. Până la urmă, să urli cu icoanele în brațe în Parlamentul European este doar un pic mai strident decât să bați din picior ca Eduardo de la discotecă pentru o înaltă funcție în NATO pentru care nimeni nu te sprijină.
Parlamentul European este ultima scenă unde se etalează ceea ce în România a devenit un spectacol cotidian, că-l vedem în Parlament, în emisiunile de televiziune sau pur și simplu în interacțiunile din spațiul public. Degeaba se bat unii și alții în piept că aderă la valorile Uniunii Europene, dacă în același timp se îmbrățișează călduros cu persoanele cele mai nefrecventabile ale spectrului politic. Democrația nu echivalează cu lipsa discernământului: și dacă e de înțeles că, în spiritul respectului votului unor cetățeni, există o marjă de toleranță a socializării politice, fraternizarea e mult mai greu de explicat.
Într-o intervenție din septembrie 1983, care pregătea Actul Unic European adoptat în 1985, Altieri Spinelli, unul dintre marii actori ai construcției europene și dedicat federalist, avertiza în legătură cu pericolele de care se poate izbi proiectul european folosind povestea lui Hemingway din Bătrânul și marea: dificil nu e să prinzi un pește extraordinar, ci să reușești să-l aduci la țărm nedevorat de rechini. În lupta cu ea însăși, România pare să fi pierdut și peștele, dar și pe Santiago, pescarul...
