De același autor
Se poartă în aceste zile negocieri pentru „rotativa guvernamentală” în interiorul coaliției. Premierul Nicolae Ciucă, președintele PSD Marcel Ciolacu şi liderul UDMR Kelemen Hunor s-au întâlnit pe 8 mai pentru o discuție privind măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare, dar și ca să discute o eventuală renegociere a portofoliilor convenite în protocolul parafat de coaliție în urmă cu un an și jumătate. Principalele partide ale coaliției, PNL și PSD, se pregătesc pentru runde intense și în interiorul propriilor organizații, date fiind detaliile privind reîmpărțirea posibilă a ministerelor de interes.
Se intră în mod destul de clar într-o nouă fază a coaliției, care coincide cu linia dreaptă spre 2024, an megaelectoral, unde se joacă totul: bani, posturi, influențe. În sistemul politic românesc, mai degrabă oligarhic-parohial decât democratic reprezentativ, cu structuri clientelare regionale, miza majoră a portofoliilor va fi cea legată, evident, de potențialul de mobilizare a resurselor în campania electorală. Așadar, țintele predilecte pentru anumite ministere vor reflecta nucleul dur al fabricilor de bani și de voturi pentru clasa politică aflată la guvernare. Emoții par a suscita transporturile și fondurile europene, în vreme ce justiția și-a pierdut din aură și devine mai mult un bagaj inconfortabil: până la urmă, subiectul corupției, al statului de drept și alte mofturi democratice nu mai animă de mult decât o mică și insignifiantă nișă compusă din ONG-uri și câteva voci răzlețe ale unei opoziții care a ales singură să părăsească barca guvernamentală pe motive demne de o ceartă în curtea școlii. O tematică realistă și competitivă a mesajelor electorale nu mai are șanse să includă cu succes subiectul corupției.
Dimpotrivă: perspectiva uriașelor costuri presupuse de pregătirea alegerilor în teritoriu și la nivel național lasă mai degrabă teren liber sezonului creativ în materie de finanțări și cheltuieli. Semnalele tot mai insistente date de liderii coaliției indică de altminteri o oarecare agitație legată de finanțări și cheltuieli. În vreme ce flash-urile și camerele de luat vederi se ocupă cu băile de mulțime ale liderilor și cu declarații care mimează preocuparea pentru binele public, guvernul se împrumută discret, potrivit relatărilor din publicațiile de profil, pentru acoperirea unuia dintre cele mai mari deficite din ultimii ani. În ședințele coaliției se discută măsuri de austeritate bugetară, teoretic îndreptate mai ales spre tăierea cheltuielilor inutile; primul ministru se grăbește să asigure publicul că reducerile vor viza în primul rând achizițiile sau fonduri de personal superflue (folosind la un moment dat o sintagmă bizară, „cifre de școlarizare” în loc de, presupunem, „cifre de salarizare”). Pentru ochii și urechile electoratului, președintele PSD pare la rândul său dornic să anestezieze anxietățile atunci când adaugă că ordonanța de reducere a cheltuielilor nu va fi un act al „austerității”.
Din perspectivă electorală – singura avută în vedere, de altminteri, la ora actuală – ideea de a tăia în carne vie nu e cu siguranță o rețetă de succes. Între spectrul unei noi crize, inflația, creșterea prețurilor, scăderea dramatică a puterii de cumpărare și temele așteptate, fără mult succes, de alte categorii ale electoratului, în special tinerii - schimbările climatice, justiția socială, viitorul ocupațiilor și meseriilor – drumul spre câștigarea alegerilor de la anul nu pare a trece prin îndemnurile la austeritate.
La 33 de ani de la schimbarea de regim politic, electoratul român, din ce în ce mai puțin prezent la urne de la o legislatură la alta, nu mai vrea discursuri despre generațiile de sacrificiu. Vrea siguranță în prezentul palpabil al unei realități împachetate de cei abili. Iar apetitul pentru prezentism, absolut justificat de speranțele înșelate, de îndepărtarea unui orizont de așteptare tangibil, se hrănește, paradoxal, cu cele mai fantasmagorice și utopice narațiuni politice, cel mai adesea autohtoniste și identitare. Așa se face că, nu numai la noi și nu numai în 2023, dorința legitimă de ameliorare rapidă a prezentului nu cheamă și nu selectează soluțiile optime reale, ci privilegiază profetismul, excepționalismul, demagogia protecționistă și naționalistă.
Vâna protestatară atât de vocală în urmă cu cinci-șase ani pare a se regăsi mai degrabă în zona acestui tip de discurs politic. În vreme ce perspectiva unui OUG 13 2.0 nu reușea, în urmă cu două luni, să strângă mai mult de câteva zeci de persoane în Piața Victoriei, AUR a adunat la manifestația de pe 6 mai spre 10.000 de cetățeni animați, printre altele, de sloganul cu puternic parfum de anii 1990, „Nu ne vindem țara!”.
Și parcă pentru a întregi tabloul, Ion Iliescu a adăugat o perlă prețioasă la coroana nostalgiei tranziționale într-un mic comunicat publicat pe 7 mai pe blogul său, unde salută 33 de ani de la înființarea Serviciului de Protecție și Pază, „un pilon al democrației românești”. Știm de mult că nimic din ce spune și scrie Ion Iliescu nu e întâmplător. Devenit din actor principal cronicar cinic și informat, Ion Iliescu desenează portretul adevăratei democrații românești originale construite, cu largul său concurs, de „instituțiile de forță” reconvertite la ortodoxism și capitalism de cumetrie. //
