De același autor
Mai sunt două săptămâni până la începerea anului școlar. E a doua toamnă în pandemie, care a adăugat incertitudinilor cronice ale școlii românești pe cele ridicate de boală, neliniște și scenarii alternative. Experiența celor trei semestre de școală online a dus la o concluzie deja evidentă de ceva vreme pentru mulți profesori/părinți/elevi: experiența învățământului la distanță poate fi benefică pentru perioade scurte, cu obiective formulate precis și cu mijloacele adecvate de desfășurare. Altfel, devine o povară sau se dizolvă în descurajare, neputință, dezinteres sau lipsă de motivație. Așadar, soluția pe termen mediu și pe termen lung rămâne școala față în față, experiența predării și transferului de cunoaștere (cu tot ceea ce implică, informația fiind o parte importantă, dar nu exclusivă și în niciun caz suficientă) nu e completă atâta vreme cât nu se desfășoară astfel.
Din păcate, deși majoritatea vocilor decidente în domeniu nu susțin altceva, distanța dintre declarații și capacitatea de a asigura un debut de an școlar într-o relativă siguranță se desenează cu o neliniștitoare claritate. Declarațiile ministrului educației bifează fără îndoială corect anumite subiecte din punctajul discuțiilor, dar le escamotează pe altele, la fel de importante. Unele dintre ele nici nu au legătură cu pandemia, ci cu politicile generale ale cabinetului și guvernării: de exemplu, concursurile pentru directorii de școală și în mod special modificările operate în legislație referitoare la directorii școlilor cu predare în limbile minorităților naționale; aceștia ar trebui să fie numiți, după finalizarea concursului, numai în urma unui aviz motivat din partea reprezentanților politici ai minorității respective, conform Anexei OM 4597/2021, art. 24, alin. 2. După 5 ani de la organizarea ultimelor concursuri și după multe semne de întrebare ridicate de voința reală de depolitizare manifestată de coaliția guvernamentală, ar fi fost de dorit măcar o comunicare mai transparentă și o explicație pertinentă a acestei excepții. Este adevărat că implicare comunităților reprezentative pentru minorități e imperios necesară în numirile directorilor, dar e de notorietate, de asemenea, că reprezentanții politici ai minorităților nu întrunesc nici pe departe unanimitatea, iar un aviz care să condiționeze numirea directorilor poate fi lesne interpretat ca o sporire a controlului politic, și nu o diluare a lui. Discutând tot de logica autonomiei școlii publice, alineatul imediat următor (3), despre care s-a vorbit mai puțin, condiționează numirile de director în învățământul teologic de un aviz al fiecărui cult în parte. Nu e însă de mirare, atâta vreme cât separația dintre politică și instituțiile de cult, mai ales BOR, e un deziderat care pălește în fața realității cotidiene transpartinice. În așteptarea concursurilor, numirile de interimari, făcute pe criterii la fel de chestionabile, încalcă uneori chiar ordinul de ministru dat recent: președintele organizației PNL Bârlad a cumulat pentru câteva zile funcția de director de școală cu cea politică, deși se afla în contradicție evidentă cu același articol 24 (alin. 5) citat mai sus, care interzice în mod explicit acest tip de cumul. Somat, după un scandal public, să aleagă, domnul liberal a optat pentru directorat. O alegere înțeleaptă, s-ar putea spune, văzând dezastrul lăsat în urmă de campania pentru alegerile din PNL.
Nu neapărat mai ușoară însă, dată fiind o a doua mare problemă de început de an, amânată, deși prevăzută prin lege, cum este creșterea salariilor profesorilor. Un articol comparativ publicat la începutul anului arăta că nivelul de salarizare al cadrelor didactice din România e de șase ori mai mic decât media UE, în vreme ce al medicilor, de două ori. Din nou, singurii care stau mai prost decât noi sunt, cum altfel, bulgarii. Comparația nu e relevantă neapărat pentru întreținerea unei false competiții între meserii, ci mai degrabă pentru punerea în evidență, a câta oară, a unei atitudini generale și, din nou, transpartinice față de învățământ și profesori, vizibilă la toate guvernările din România ultimilor 30 de ani, în forme mai discrete sau mai fruste.
Pentru guvernarea actuală, emblematică este gestiunea proiectului România educată, inițiat de Administrația Prezidențială în urmă cu mai bine de cinci ani și care se află la numai câteva PDF-uri distanță de declarațiile de debut. La ele se adaugă acum periodic postările electorale pe rețelele de socializare ale primului-ministru, care ne anunța pe 26 august participarea la prima reuniune a comitetului de monitorizare a proiectului și ne asigura că bani de implementare sunt, printre altele, din „fonduri nerambursabile și PNRR”. Sună încurajator, mai ales că proiectul PNRR depus de România este în continuare blocat, în timp ce alte țări ale UE au început deja să primească banii.
Cât privește detaliile concrete ale redeschiderii școlilor în contextul pandemiei, președintele a fost foarte clar: rămâne ca anul trecut, e suficient să ne documentăm în arhivele online. Restul: că de un an se tot fac studii, că a apărut între timp un element de care parcă guvernarea a uitat, se numește vaccin și se presupune că ușurează reînceperea cursurilor față în față, toate sunt detalii lipsite de importanță. Importante sunt alegerile din PNL.//
