De același autor
Prioritatea absolută a unui bun ministru al Educației ar trebui să fie, în primul rând, grija pentru disciplinarea haosului din învățământ.
Rateurile la Ministerul Educației se țin lanț, de mai bine de o lună după instalarea guvernului USL. Aceasta în condițiile în care, prin definiție, orice guvern de stânga are pe un loc important în lista de priorități problemele din învățământ. Dar problema acestui guvern nu e că se plasează prea la stânga, ci că nu este de stânga deloc. E guvernul celor care fie au așteptat prea mult și au târât după ei tranziția vreme prea îndelungată, fie nu au mai avut răbdare.
Iată lista scurtă a realizărilor: o primă propunere de ministru – Corina Dumitrescu –, din fericire evacuată înainte de prezentarea în fața parlamentului. O a doua persoană plecată după o săptămână și care, conform standardelor minimale de onestitate și corectitudine academică, nu ar mai trebui să fie nici profesor universitar.
Apoi, un interimar sindicalist, aflat, inițial, și el, în conflict de interese cu instituția respectivă: sindicatul la care era secretar general a acționat în justiție, în toamna anului trecut, Ministerul Educației pentru Ordinul de Ministru emis de Daniel Funeriu, prin care se elimina prevederea profund abuzivă de colectare automată din salariul profesorilor a cotizației de sindicat. Or, se pare că, din pricina acestui ordin, încasările sindicatelor – de altfel absente din rolul asumat de apărare a intereselor profesorilor – au scăzut simțitor în ultima perioadă. Cum să mai finanțeze, cu alte cuvinte, indemnizațiile liderilor, casele de vacanță, bazele de „odihnă și tratament“? Răspunsul l-a dat deja justiția, Curtea de Apel respingând acţiunea sindicatelor. Dar, după cum s-a văzut însă atât de limpede în cazul Grăjdan-Năstase, PSD a pus la punct un sistem mult mai subtil de control al justiției decât intervenția directă – telefonul sau bileţelul –, bunăoară, prin eliminarea capetelor de acuzare, ca urmare a unor decizii administrative sau stingerea conflictului prin ordine de ministru. Astfel că domnul fost lider sindical Liviu Pop a aplicat tehnica deja verificată şi a emis un ordin comun înregistrat la Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului privind modificarea ordinului din 2011 semnat de Funeriu. Altfel spus, se revine la reţinerea pe statul de plată a cotizaţiilor sindicale, reinstituindu-se practica abuzivă, de tip ceaușist, a simbiozei dintre stat și sindicate, în cazul de față dintre angajator și organizația apărătoare a drepturilor angajaților. Cu toate acestea, liderii de sindicat s-ar putea să aibă şi în continuare o problemă: se menţine prevederea prin care este necesară o cerere prin care sindicaliştii să-şi dea acordul pentru oprirea directă a cotizaţiei.
Ultima ispravă a ministrului Educației a fost precedată de o avanpremieră deloc încurajatoare a bacalaureatului, sesiunea specială pentru absolvenții olimpici, marcată deja de fraude, nereguli și lipsă de organizare. Facultățile se pregătesc să organizeze examene de admitere în a doua jumătate a lunii iulie, iar întrebarea privind calitatea absolvenților din acest an plutește deja în aer.
Prioritatea absolută a unui bun ministru al Educației ar trebui să fie, în primul rând, grija pentru disciplinarea haosului din învățământ. Reforma Funeriu a fost oricum lansată în pripă, după o agonizantă procedură de adoptare a legii, neînsoțită de norme metodologice clare și de o grijă pentru susținerea logistică adecvată a unor modificări pentru care majoritatea școlilor nu erau pregătite. Se adaugă, la acest imperativ, și o sensibilitate crescută în direcția restaurării unei demnități a meseriei, pierdute de ani buni – și nu numai din vina profesorilor înșiși, ci și a unor politici incompetente. Nimic din toate aceste obiective nu pare că se va împlini curând.
Cu tactul și subtilitatea-i deja proverbială, primul ministru Victor Ponta a anunțat că măsura privind taxa de solidaritate, impozitul suplimentar de 16% pe sumele care depășesc 4.500 de lei la salariile bugetarilor, nu se va aplica și la profesori. Însoțită de un zâmbet complice și ușor condescendent, afirmația nu este numai jignitoare prin ton și context, ci și fundamental anticonstituțională, prin dubla măsură sugerată. E un os aruncat profesorilor. Primul ministru are în comun cu președintele Băsescu cel puțin atitudinea de elev mediocru, care, ajuns într-o poziție de decizie, își plătește polițele frustrărilor școlare. Până la urmă, coabitarea celor doi e problematică nu dintr-o nepotrivire de caracter ori de doctrină, ci mai degrabă dintr-o prea mare afinitate. //
