De același autor
Instituțiile României arată precum locuințele sociale construite de primarul Mazăre: se pot prăbuși la prima pală de vânt. Iar din Est pare că suflă din nou, în aprilie, crivățul...
Politica românească e suprarealistă. Pe de o parte, știrile care vin din Est sunt din ce în ce mai preocupante. Se intensifică zborurile de supraveghere NATO deasupra României, se modifică planurile de apărare pentru Europa de Est. Pentru prima dată în mulți ani, NATO pare să se reactiveze în vocația sa fondatoare. La granița estică a României, Transnistria vrea să își declare independența și să adere la Rusia. Ucraina e în război civil.
La București, pe de altă parte, primul ministru anunță pe canalele obișnuite de comunicare utilizate de preaputernicii zilei - adică televiziunile - că intenționează să-și mute biroul la Ministerul Apărării, pentru că la Palatul Victoria nu este suficient de apărat împotriva propriilor demoni (lectura ne aparține). Decorul guvernamental nu e, ce-i drept, foarte confortabil pentru liderul PSD: se vorbește în dosarele Procuraturii de trafic de influență venit direct din biroul șefului Cabinetului. La 12 ore distanță, marți, 15 aprilie, în Camera Deputaților se adoptă o propunere de modificare a Legii 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea MApN, care prevede ca şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei să fie numit de primul ministru, la propunerea ministrului Apărării. (În prezent, şeful Direcţiei de Informaţii a Armatei este numit de ministrul Apărării.) O binevenită fuziune personalizată a unor instituții oricum nefuncționale: primul ministru transmite implicit un mesaj privind incapacitatea statului de a asuma guvernarea în termenii constituționali.
Președintele amenință în direct un senator, substituindu-se de fapt unei justiții și așa fragile, iar senatorul în cauză se identifică, într-un demers mesianic, cu instituția din care vremelnic face parte (îl iartă pe președinte, „în calitate de om, pentru că este Săptămâna Mare“, dar „are datoria să apere onoarea Parlamentului României“, deci depune plângere); primul ministru abdică de la rolul acordat - la fel de vremelnic - de parlament și instituie un soi de stare de asediu pentru propriul Cabinet, chemând în ajutor protecția militarizată oferită de Armată; în sfârșit, liderul grupului PSD din Senat, de profesie economist, dă diagnostice psihiatrice șefului statului și recomandă... exorcizare, în buna tradiție a terapiilor alternative omologate la Tanacu. Terapii colective pline de imaginație propun și autoritățile locale din Capitală și de-aiurea, care cheltuiesc sume semnificative pentru împodobirea piețelor centrale din București, Iași sau Tecuci cu decorații kitsch ortodoxisto-consumeriste (ouă colorate uriașe, cu imagini de mânăstiri, strânse în brațe de iepurași gigantici). Nu e o piesă inedită de Eugen Ionescu, este rezumatul ultimelor zile de activitate pe scena politică românească. Totul, pe fondul unor anchete care reușesc, se pare - la câtă agitație provoacă -, să neliniștească baronetul transpartinic, cufundat până mai ieri într-o dulce fraternitate cu poliția și justiția.
Nu este prima dată când coaliția aflată la guvernare (USL, indiferent de compoziția de circumstanță...) dă semnale de neaderență la concepte străine neamului nostru mioritic, cum ar fi buna guvernare, democrația, statul de drept. Singurele stele călăuzitoare ale guvernărilor românești - aproape indiferent de orientare, de titulatură sau de o din ce în ce mai îndoielnică și aleatorie înscriere la dreapta sau la stânga - au fost, cu puține excepții, Biserica și Armata. Și ele, din ce în ce mai golite, de fapt, de conținut. Dacă există, generalizând, o identitate a politicii românești, încă de la primele semne ale modernității, la jumătatea secolului al XIX-lea, ea s-a bazat, în mare măsură, pe două concepte interdependente: patriotismul eroic și credința, ambele instituționalizate și traduse identitar în valoarea atemporală a celor două instituții mai sus pomenite. E dificil, chiar în condițiile competenței și ale unor bune intenții mai presus de orice îndoială, să construiești și să consolidezi, mai apoi, buna guvernare, pornind de la această bază incompletă și șubredă. Etosul naționalist-mesianic a fost un bun instrument pentru o perioadă istoric vorbind strict circumscrisă; a fost haină de vreme rea pentru câteva generații, mereu cârpită, peticită și ridicată la rangul de veșmânt oficial.
Din lipsă de imaginație, din incompetență, din rea-voință, din corupție, din inerție, guvernările postcomuniste au preluat și au integrat elementele acestui adăpost temporar devenit rezidență permanentă. Parlamentul, instituția fundamentală a statului modern, a devenit accesoriul derizoriu al unui regim politic clădit pe nisipuri mișcătoare, la discreția unei clase politice corupte și inculte, ale cărei unice repere de reușită sunt discursul populist, sprijinit de rețele de tip mafiotic. Instituțiile României arată precum locuințele sociale construite de primarul Mazăre: se pot prăbuși la prima pală de vânt. Iar din Est pare că suflă din nou, în aprilie, crivățul... //