De același autor
Cazul fostului ministru al cercetării și digitalizării (!!!), Florin Roman, fost președinte interimar al Camerei Deputaților (funcții în care durata mandatului nu a depășit trei săptămâni), propus și susținut de PNL, este numai o picătură în oceanul antiselecției programatice practicate de partidele politice dominante în România.
Cărți inventate, doctorate plagiate, diplome reinterpretate, studii fantomatice, toate ascund expertiza reală cerută noilor reprezentanți ai înaltei funcții publice în România: afilieri netransparente, clientelism, nepotism și, mai presus de toate, absența totală a inhibiției. Noua generație a cadrelor de partid (nici nu mai contează care partid!) e complet imunizată în fața unor cerințe vetuste și ridicole, cum sunt transparența, competența (măcar minimă, nimeni nu mai visează la performanțe ieșite din comun!), adecvarea la rol, la funcție, la fișa postului. Numirile în funcții au devenit un fel de joc de scaune muzicale sau de „1, 2, 3 la perete stop”, cine se oprește la timp primește postul. Se face prea mult scandal după numire, pentru că incompetența, impostura, inadecvarea sunt mult prea strigătoare la cer? Nicio problemă, îl trecem pe x în locul lui y, iar lui z îi dăm o sinecură în vreo agenție, pentru că nu a mai încăput pe locurile eligibile la parlamentare.
Nu se mai simte nici măcar umbra vreunei preocupări legate de compatibilitatea cu funcția. Cadrul de partid este bun pentru orice loc ar ocupa, doar pentru că și-a dovedit fidelitatea necondiționată față de patron, oricare ar fi acela.
Rădăcinile situației în care ne aflăm sunt însă mai complicate decât contraselecția sistematică operată la toate nivelurile în administrația centrală și locală sau în parlament. Sunt deja sute de articole academice scrise pe aceste teme (articole reale, scrise de persoanele care le semnează, cu citări la zi și la vedere) și fiecare dintre ele analizează secvențele consolidării unui regim parohial, cu aproape toate căsuțele de manual bifate: construcție instituțională incompletă, stimularea unor apetențe clientelare și corupte în administrație, lipsa de transparență, absența unei separații clare Biserică-stat, prezența din ce în ce mai vizibilă, atât în spațiul public, cât și în cheltuielile bugetare, a unei strategii de militarizare și de „securitizare” clădite pe narațiuni conspiraționiste, suveraniste, pe care pandemia ultimilor doi ani le-a alimentat copios, la nivel global.
Pe lângă toate acestea, de-a lungul anilor au mai existat câteva elemente ajutătoare care arată în ce măsură regimul actual a devenit operațional grație utilizării abile a mecanismelor, tehnicilor și narațiunii (sau ficțiunii, cum i se mai spune) democratice. Aceste elemente devin cu atât mai vizibile cu cât sunt periodic evocate în momentele de criză și de schimbări guvernamentale prin apelurile la revizuirea constituțională și reforma administrativă.
Primul a fost Constituția, croită din petice și ambiguă în puncte-cheie, dar dând iluzia unei înțelepte și prudente separații a puterilor, aliată cu un sistem de checks and balances. Imposibilitatea de a delimita în mod clar atribuțiile instituționale ale diverșilor actori și folosirea acestei ambiguități drept trambulină discursivă indică și înalta lui eficacitate. De câte ori a fost nevoie de un pic de diversiune, de tot atâtea ori s-a cerut revizuirea constituțională (și de tot atâtea ori nu s-a făcut).
Al doilea a fost votul uninominal, introdus pe criterii aparent democratice, sub argumentul meritocrației, al nevoii cetățeanului de a vota „o persoană, nu un nume”, făcând apel în fapt la una dintre formele perverse ale demagogiei de tranziție: exploatarea dezamăgirilor crescânde ale electoratului, momit cu o lege electorală a cărei incompatibilitate cu sistemul de partide era un fapt cunoscut și de studenții de anul întâi la științe politice. E de altminteri de dezbătut încă dacă meritocrația înțeleasă astfel și democrația fac într-adevăr casă bună, dar acestea sunt deja finețuri de filosofie politică, oricum inaplicabile în contextul brutal al politicii românești făcute cu bâta și cu botnița. Votul uninominal a acționat în două legislaturi (la alegerile din 2008 și din 2012) și a intervenit într-un moment-cheie al stabilizării baronatelor locale și al tranzacționării zonelor de influență în ciclurile electorale ulterioare. A coincis cu așezarea post-aderare UE și cu întreaga discuție, din 2007 și din 2011, adică în anii preelectorali, în jurul reformei administrative. Reforma administrativă nu s-a făcut, firește, dar a ocupat comentatorii vreme de câteva luni (câte sute de ore de dezbateri televizate inutile pe această temă...), timp suficient pentru structurile de partid și de stat locale să se așeze definitiv în continuitatea unei tradiții de coabitare și tranzacționare anterioare chiar Partidului Comunist.
Dansul obscen al contraselecției și incompetenței mândre de ea însăși din ultimele două săptămâni pune în scenă un adevăr din ce în ce mai evident, anume că sistemul politic românesc se distanțează metodic și consecvent de toate elementele-cheie care definesc vocația democratică a unui regim. Partidele românești din ultimii 32 de ani nu au fost niciodată campioane ale selecției de tip meritocratic în interiorul lor (e cu atât mai ridicolă pretenția de a avea un asemenea sistem în exteriorul lor, nu-i așa?), dar calitatea resursei umane exhibate se află acum într-o galopantă și ireversibilă degradare. //
