Strategii electorale de vară: alegătorii noștri sunt mai proști decât ai lor?

Națiune, tradiție, normalitate, acestea par a fi ingredientele dominante ale campaniei electorale pentru cele două rânduri de alegeri din toamna electorală 2024. Cum legislația privind afișajul și transmiterea de mesaje în interiorul perioadei oficiale de campanie electorală este restrictivă, startul se dă, de fapt, mult mai devreme: așa se explică frecvența afișelor gigantice care domină orașele și șoselele patriei.

Pe cât sunt de supradimensionate, pe atât sunt de neinspirate ori lipsite de imaginație: candidatul PNL își anunță faimoasa carte aparent încă nescrisă, candidata USR se pozează cu brățara tricoloră și cu crucea pe piept, candidatul PSD se împachetează în normalitate și în salvatorul pensionarilor, în realitate zăpăciți de confuzia monstruoasă provocată de recalcularea pensiilor, iar candidatul AUR copiază scheme piramidale de la colegii de pe alte meridiane.

Totul, condimentat cu săgeți presupus subtile la adresa viitorilor adversari, actualmente încă parteneri de coaliție sau foști colegi de liste comune. PSD comunică de parcă ar fi apărut din spuma mării la guvernare în urmă cu doi ani, ignorând cu seninătate că, în fapt, a fost prezent sub diverse titulaturi în două treimi din cei 35 de ani scurși de la 1989; PNL ne promite că ne scapă de PSD, din interiorul unei coaliții cu social-democrații. Foști lideri marcanți ai liberalilor critică virulent alianța cu PSD-ul, dar uită că se numără printre artizanii de marcă ai primei coaliții majore USL, la originea marilor agitații politice din vara lui 2012.

Spectacolul politic al momentului e marcat de amnezia voluntară a principalilor actori, care-și dispută în plus un public similar: promisiunea unei vieți „normale”, încadrate de armată, religie și familia tradițională. În spatele acestor perdele de fum adesea pur și simplu penibile, se fac și se desfac liste pentru Camera Deputaților și Senat, se împart deja funcții, cabinete ministeriale și posturi prin agențiile guvernamentale.

În județe, lucrurile sunt deja mai clare, calculele s-au făcut odată cu bilanțul alegerilor locale. În general, fidelitățile sunt mai stabile în teritoriu sau măcar mai clare, pentru că rețelele sunt deja bine și trainic consolidate și exploatează un electorat docil, prins în indestructibile raporturi de dependență. În veșnicia născută la sat, contează mai puțin marile schimbări centrale sau globale: sărăcia e atât de adâncă, cultura politică dominantă atât de parohială, încât sistemul funcționează de la sine, cu concursul unei forme atemporale de servitute voluntară, dedicate dublei autorități uneori simbiotice, seculare și religioase. Dacă la slujba de duminică nici nu te mai întrebi de ce parohul cere credincioșilor să înfășoare bancnote de zece lei în jurul lumânărilor lăsate apoi la altar, atunci și pe primar îl vei vota pentru că așa e scris.

Teoriile tranzitologiei de după căderea blocului comunist din Europa de Est au susținut – cu oarecare succes o bună bucată de timp după 1989 – că există o evoluție oarecum istoricistă de la culturile politice de tip patrimonial-parohial la cele democratice: cu alte cuvinte, că prima va fi înlocuită, în combinație cu modelul economic potrivit, de a doua. Că e o chestiune de timp și de răbdare (generația de „sacrificiu” a anilor 1990) până când vom trăi în cea mai bună din lumile posibile, construită în exclusivitate de cetățeni cu opțiuni politice exclusiv raționale, care vor lăsa în urmă patimile și fidelitățile de tip parohial. Evident că, dintr-o perspectivă globală, generală, multe situații prezente sunt sensibil ameliorate față de trecut. A miza însă pe înlocuirea totală a unui model cu altul nu poate duce decât la orbire politică sau la desconsiderarea unui masiv bazin potențial.

Ciclu electoral după ciclu electoral, acesta a fost păcatul originar al „opoziției democratice” în România: alegătorii noștri sunt mai inteligenți decât ai lor. Ai lor sunt needucați, ai noștri au doctorate la Harvard sau Sorbona. Ai lor sunt „bugetari”, ai noștri sunt „antreprenori”. Ai lor sunt căpușe, inutili, bugetivori, ai noștri sunt creativi, muncitori, productivi. Până când, în 2020 (cu o repetiție costumată la referendumul Coaliției pentru familie), AUR a intrat în Parlament. De atunci, pare că deriva a continuat cu semn schimbat: întregul spectru politic se calcă pe picioare pentru electoratul odinioară disprețuit. Lipsa de inteligență, politică sau de alt tip, nu se vindecă peste noapte: ea se convertește într-o formă diferită de prostie.

Și așa ajungem la campania din 2024, unde te împiedici de candidații care ba își fac cruci cu amândouă mâinile, dar bagă mâna până la cot în buzunarul aproapelui, ba călăresc tancuri să apere țara în vreme ce pică dronele rusești pe la Tulcea, ba exaltă neconvingător tradiția și satul cu vibrații de Kate Winslet interpretând o autocrată dintr-o țară neidentificată din Balcani, ba promit case gratis în sistem Caritas, cărând în spate dezvoltatori imobiliari, nu societăți de binefacere.

Peisajul e teribil de trist și de pustiu, tocmai pentru că principalii jucători (reali sau închipuiți) nu sunt capabili sau nu doresc, în marea majoritate, să producă un alt tip de discurs. Au uneori în spate comunicatori competenți, poate au și oameni în eșaloanele al doilea și al treilea care-și închipuie că vor putea să mai schimbe câte ceva. Dar când se trage linia, îi vezi și pe unii, și pe alții arătându-se cu degetul și aruncând toată responsabilitatea pe ceilalți. Ce încredere își închipuie, și unii, și alții, mai pot insufla?