Suveraniști din toate țările, uniți-vă?

Victoria lui Trump în alegerile prezidențiale americane din 5 noiembrie a declanșat aproape instantaneu reacțiile previzibile ale entuziaștilor suporteri din România. Nu e de mirare – și aproape nu e o știre – că președintele AUR sau alți capi de listă ai acestui partid au exultat plini de elan cvasireligios nu numai la victoria lui, ci și a republicanilor în Senat. „Prin alegerea lui Donald Trump, bunul Dumnezeu amână Apocalipsa”, posta mesianic pe rețelele sociale capul de listă AUR de la Bihor citându-l pe marele om politic Becali. „E o victorie a patrioților în fața globaliștilor. Mă aștept ca toată ideologia asta neomarxistă, woke, transumanistă, să se oprească acolo și să fim lăsați în pace. Avem alegeri importante în România. Putem și în România”, spunea George Simion, deja pe valul celui de-al doilea tur de scrutin pe care l-a propulsat oricum eliminarea din cursă a Dianei Șoșoacă.

Este posibil ca validarea atât de clară a lui Trump să genereze nu numai o normalizare generalizată a discursului de tip MAGA, dar și un transfer din ce în ce mai stereotipic al polemicilor americane pe teritoriul european.

În discursul tranziției românești, cele două mari organizații percepute ca aducătoare de stabilitate, securitate și prosperitate – NATO și UE – au fost deseori asociate într-un bloc cultural și politic indistinct, care a mărit gradul de acceptabilitate a celor două în rândul populației. Faptul că NATO și UE au fost în general asociate în mentalul colectiv de până în anii 2000 cu prosperitatea și securitatea a condus la valul atât de important de susținere pe care l-a avut integrarea europeană și nord-atlantică în rândul cetățenilor români și care ne ține azi la adăpost, cel puțin deocamdată, de situații precum cea prin care trece Republica Moldova. Odată cu efectele benefice, a existat însă și un import cultural ale cărui efecte au început să devină vizibile din anii 2010.

Azi, pe linia de fractură a modelului „occidental” se structurează două mari tendințe care devin cu atât mai vizibile după data de 5 noiembrie 2024. Modelul american se identifică din ce în ce mai mult, la nivelul discursului public românesc, cu modelul MAGA sau cu un model suveranist, protecționist, cu naționalismul de tip religios pe care atâția europeni s-au străduit să-l înțeleagă la americani, începând cu Tocqueville. Se suprapune pe componenta sud-est europeană a statului-națiune de secol 19, construit inclusiv pe o componentă instituțională și culturală religioasă. Poate de aceea are atât de mult succes și în peisajul politic contemporan: rezonează cu o cultură politică fondatoare. Acestui construct i s-a adăugat, cu succesul facilitat de clivajul anticomunist al anilor tranziției, paradigma politică a libertarianismului de tip antreprenorial anarho-capitalist, care capătă noi valențe acum, prin noua administrație americană.

„Politicile eternității” de care scria istoricul Timothy Snyder nu se regăsesc numai în marile linii de forță ale strategiilor grele, ci și în multiplele detalii ale politicii de fiecare zi. Dacă ne uităm din această perspectivă la campania electorală de la noi, vom putea constata că naționalismul religios e un factor coagulant care explică alianțe considerate, în mod superficial, „contra naturii”. Naționalismul religios actualizat azi de MAGA pornește de la Ronald Reagan, care l-a utilizat ca strategie câștigătoare la Casa Albă în 1980: mobilizarea electoratului catolic și neoprotestant, în special evanghelic, pe care democratul Jimmy Carter nu a știut/putut să-l convingă. Venit pe terenul fertil al unui filon consubstanțial democrației americane și perfecționat în componentele instituționale și financiare de mai toți președinții republicani de după el, este extrem de tentant pentru vocile afine din România: oferă o bază instrumentală deja pregătită, testată și, nu în ultimul rând, o importantă sursă de fonduri: e suficient să ne uităm la momentul coagulării Coaliției pentru familie. E mai complicat de articulat în peisajul economic românesc, unde modelul anarho-capitalist se izbește de multe incongruențe pe teren: sărăcie, distribuție extrem de inegală a prosperității și proiecții de cultură politică față de stat extrem de diferite de mediul originar în care aceste teorii își găsesc mai lesne adepții.

Modelul european pare azi în dificultate. Admiratorii noului regim de la Casa Albă care se declară în același timp admiratori ai tradiției Europei creștine întrețin ideea unei posibile fericite uniuni. Dar dacă nu este chiar așa? Exultă zilele acestea suveranismul varianta Georgia Meloni, premiată de Elon Musk la sfârșitul lui septembrie cu Global Citizens Award și lăudată în termeni atât de entuziaști de marele mogul și colaborator al lui Trump, încât s-au văzut nevoiți să dezmintă speculațiile privind o posibilă poveste de dragoste. Cu toate acestea, natura politicilor preconizate de naționalismul religios american, pe de o parte, și de suveranismul european creștin, pe de alta, se vor găsi, aproape inevitabil, în tensiune. Într-o perioadă în care un război real, cât se poate de cald și tragic, e purtat de Rusia la granițele noastre, produsul american cel mai importat acum din SUA în „mini-China” lui Trump este, folosind formula jurnalistului Carl Berstein, „războiul civil rece american. S-ar putea să nu fie cea mai înțeleaptă alegere.