Trecutul care nu trece și constelația antieuropeană

În urmă cu câteva zile, Aleksandr Dughin, unul dintre ideologii Kremlinului, îl descria pe Călin Georgescu, steaua în ascensiune a politicii românești în drumul spre Cotroceni, ca fiind o figură „remarcabilă” și utilă în promovarea ideilor suveraniste. Dughin compara pozițiile lui Georgescu cu ale premierului ungar Viktor Orbán; prudent, nu-l plasa în relație directă cu Moscova, ci în constelația din ce în ce mai consistentă a liderilor care slăbesc Uniunea Europeană din interior, cu un tip de discurs similar, dar formatat pe „specificul” românesc. Linia conservatoare, antiliberală și critică față de Occident este într-adevăr comună constelației Orbán. Însă în cazul lui Georgescu, ca și în cazul retoricii partidelor care-l susțin și care acumulează, potrivit rezultatelor prefigurate la parlamentare, mai mult de 30% din voturile exprimate pe 1 decembrie, nu avem de-a face numai cu o acțiune mimetică față de Orbán și compania sau față de Kremlin.

Ceea ce vedem, citim, auzim și vom avea în curând, foarte probabil, și în politicile publice, și în legislație, este un construct al sistemului securisto-ceaușist, care a prosperat în 35 de ani, la adăpostul unui regim care nu a rupt cu trecutul, ci s-a chinuit foarte mult să-l reactualizeze neîncetat. Pe de o parte, pentru că era bun pentru afaceri, iar pe de altă parte pentru că răspundea unui filon încă foarte puternic în electoratul român, sădit de cel puțin 20 de ani de propagandă naționalistă, protocronistă și conspiraționistă dinainte de 1989.

Asocierea pe care a făcut-o Dughin este însă relevantă pentru strategiile Moscovei nu numai în Europa Centrală și de Est, ci pe tot continentul, mai cu seamă în contextul internațional favorabil dat de realegerea lui Donald Trump, ostil colaborării cu Uniunea Europeană și mai mult decât dornic să o depoziteze într-o cutie pe care a scris deja „mini China”. Dughin a jucat un rol important în dezvoltarea ideologiei multipolarității și a axei eurasiatice, în opoziție cu Occidentul; a sprijinit politicieni antiliberali și a cultivat, sprijinit de o imensă mașinărie de propagandă, retorici înrudite în tot spațiul est-european și chiar și mai la vest. Găsim în Drumul către nelibertate, excelenta  carte a istoricului Timothy Snyder, publicată în 2018 și tradusă între timp și în română, întreaga genealogie intelectuală a ideologiei dughiniste și putiniste.

Snyder a teoretizat două concepte fundamentale care structurează tensiunile dintre democrațiile liberale și regimurile autoritare: „politica inevitabilității” și „politica eternității”. Politica inevitabilității presupune o credință în progresul inevitabil al democrației liberale, în timp ce politica eternității respinge ideea de progres istoric și glorifică un trecut mitologic, utilizat pentru a justifica stagnarea prezentului și a controla viitorul. Snyder demonstrează că Rusia a fost un laborator al politicii eternității, utilizând manipularea ideologică, propaganda și glorificarea trecutului pentru a justifica regimul autoritar al lui Vladimir Putin.

Ideile lui Dughin, dar și ale câștigătorilor alegerilor din 1 decembrie în România, sunt expresia unei politici a eternității, articulată în cazul românesc pe osul de peroneu al Sfântului Andrei și pe un refuz al modernității: istoria se organizează în timpul ciclic, al unui trecut care nu trece, unde conflictele istorice sunt resuscitate pentru justificarea agresiunilor prezente. Dughin respinge modernitatea occidentală și promovează o mitologie a trecutului imperial rus, apărând misiunea sacră a Rusiei de a conduce o civilizație alternativă.

Geografia retoricii lui Georgescu e desenată deja în frontierele generale ale protocronismului și național-ceaușismului, apoi rafinată, transformată, repusă în contextul noului regim. Ea a prins un teren fertil: marea mașinărie de propagandă pe rețelele sociale, născută sau inspirată de laboratoarele rusești, cu importante conexiuni în tabăra pro-rusă din Moldova, a rodit pe terenul fertil al apetenței publice pentru aceste retorici. Teoriile conspirației, mitologiile istorice în varianta Nicolae Ceaușescu-Sergiu Nicolaescu, panglicăriile patriotarde și Cântarea României s-au întâlnit și au fuzionat organic cu propaganda de tip MAGA, importată consecvent de constelația Coaliției pentru Familie. Pizzagate și-a croit drumul prin tunelurile energetice dacice din Bucegi.

Oricare ar fi dedesubturile reale ale implicării Moscovei în toată afacerea Georgescu, și pe care probabil nu o să le aflăm niciodată cu certitudine, un lucru este totuși absolut clar: Moscova s-a bucurat de haosul și de promovarea unui personaj ca Georgescu, ceea ce demonstrează că, dacă nu e neapărat direct susținut de Moscova, este pe placul ideologilor Kremlinului. Rezultatele obținute de partidele care-l susțin pe Georgescu în turul doi și care, pe de altă parte, promovează în Parlament de patru ani retorici similare indică o progresie amețitoare a avatarurilor românești viabile plăcute ochiului Moscovei. Așa a intrat și România în rândul națiunilor europene, care par din ce în ce mai fragilizate de valul de naționalisme, extremisme și suveranisme de tot felul.