De același autor
A început săptămâna aceasta școala, sub semnul campaniei electorale și al finalului de dublu mandat prezidențial care a mizat mult, la capitolul imagine și capital politic, pe reformele în Educație. Tot sub semnul școlii și mai ales al rezultatelor, s-au plasat o parte dintre polemicile scenei politice. S-a discutat îndelung problema bacalaureatului primului-ministru, președinte al PSD și candidat la prezidențiale. Argumentele invocate în apărarea lui Marcel Ciolacu au frizat adesea ridicolul: ni s-a explicat că și Churchill a fost un elev mediocru. Altminteri, candidatul PSD face băi de mulțime pe la festivalul cașcavalului și încearcă, evident cu sprijinul unei comunicări publice mai atente decât a altora, să proiecteze imaginea unui candidat autentic social-democrat. E mai complicat însă cu tot lestul de baroni din spate și alți diverși finanțatori care au, cu toții, cerințe și interese specifice.
Alt candidat, Nicolae Ciucă, președintele PNL – partener de coaliție cu PSD – fost prim-ministru, a lansat gratuit online, duminică, 8 septembrie, mult-așteptata autobiografie. „În slujba țării” a costat totuși contribuabilii mai bine de două milioane jumătate de euro cheltuieli de publicitate înaintea apariției și e greu de anticipat cât se va mai cheltui de acum înainte, deși volumul se promovează prin el însuși: e, probabil, conform primelor evaluări și recenzii la cald, printre cele mai cunoscute, descărcate și distribuite proze demne de compunerile unui școlar silitor de clasa a cincea. Oricum, eforturile de promovare sunt mult peste calitatea produsului: domnul Ciucă a tocat usturoi, a fript copane de pui și a curățat legume la televizor, numai ca să-și arate public umanitatea și normalitatea, în spatele aurei de „erou” pe care tot comunicatorii săi se străduiesc să o proiecteze.
Ceilalți candidați deja anunțați sau probabili fac și ei ce se pricep: Mircea Geoană vorbește de securitatea la granițe, George Simion flutură în continuare steagul naționalist, iar Elena Lasconi încearcă să le adune și să le împace pe toate: și credință, și tradiție, și securitate, așa-zis unificate de un condiment „popular” al cărui public-țintă este greu de ghicit la cât de amestecat este mesajul.
Toate aceste personaje au în spate partide (sau le construiesc acum). Ni se vorbește intens despre coagularea sau unificarea dreptei, pentru că stânga este, după 35 de ani de la căderea blocului sovietic, o frază de dânșii inventată, folosită ca paravan sau ca insultă, fiecăruia după nevoi, vorba lui Lenin.
Realitatea spectacolului politic al partidelor (un soi de cartele fidelizate pe interese de influență și bani, mai mult decât pe criteriile unei doctrine sau măcar pe solidaritatea unui grup social care să caute în acest fel reprezentare) este că, atunci când le iei la bani mărunți, se înghesuie majoritatea pe un din ce în ce mai aglomerat segment tradiționalist, conservator și naționalist. Rețeta e folosită până la sațietate de majoritatea candidaților vizibili, nu numai la prezidențiale, dar și la parlamentare.
Dacă nu întâlnești naționaliști și tradiționaliști, atunci vei găsi cu siguranță neoliberali, adepți ai tehnocrației sau libertarieni care jură nu pe Biblie, ci pe Milton Friedman, care flutură diplome americane, dar banii și i-au luat totuși mereu de la stat (sau din afacerile părinților, obținute în moduri neclare în tulburii ani 1990). USR, partidul gratulat de toți neo-conservatorii, la înființare, cu duiosul alint de „sexo-marxist”, are pe listele anunțate, zilele trecute, numai apostoli ai pieței și ai capitalismului sălbatic, legați însă de bugetul de stat cu fluturașii de salariu.
Unde găsim, așadar, fragmentarea dreptei sau tentativele de unificare? La ce mai folosește distincția doctrinară de manual, atunci când toți se bulucesc pe segmentul tradiție/patrie/credință, iar ce mai rămâne se prosternează în fața capitalismului în varianta lui de început de revoluție industrială?
E limpede, criteriul doctrinar nu mai interesează pe nimeni, cu excepția, poate, a câtorva consultanți (unii aflați în masiv conflict de interese, plătiți din banii partidului ai căror membri sunt) sau a mediului academic, care se încăpățânează să examineze busculada preelectorală cu instrumentele științei politice.
Există însă o generație de activiști fără ideologie, care se aglutinează în jurul unor poli atunci când aceștia par a fi un vehicul viabil pentru funcții și/sau bani. E generația de trepăduși politici semidocți, obraznici și fără nicio deontologie, crescuți de toate partidele vechi (în special PSD și PNL, dar nu numai...) și care au împânzit structurile politice centrale și locale. O parte dintre ei părăsesc coconul și migrează precum insectele atrase noaptea de lumină, roiesc în jurul unor lămpi promițătoare unde fie se ard, fie parvin, dar nu renunță o secundă la principala însușire necesară pentru supraviețuire în purgatoriul politicii autohtone: lipsa convingerilor autentice, combinată cu o incultură agresivă și sigură pe ea. Trepădușii politici au colonizat mai toată scena politică, au deja la activ cel puțin două partide promițătoare la vremea lor, complet ruinate astăzi, și înfloresc într-un mediu de cultură mai mult decât favorabil. Pentru ei și cei asemenea lor, dreapta și stânga nu numai că nu mai au relevanță, dar nu au existat niciodată.
