Un stat slab și o mitropolie în plus

Săptămâna trecută, arhiepiscopul Tomisului a fost din nou subiect de știri, de data aceasta într-un aparent conflict chiar cu patriarhul Daniel, care are a-i reproșa public deficiențe de conduită acumulate în vremea pandemiei și nu numai, ca răspuns la dorința acestuia de a înființa o mitropolie a Tomisului. Conducerea BOR îl acuzase pe Teodosie de „ambiții personale” care nu au legătură cu misiunea pastorală și de sfidarea recomandărilor BOR.

Ca de obicei, publicul românesc s-a așezat la spectacol, anticipând o reprezentație care să merite risipa de timp, energie și interes. Parțial, ea a fost răsplătită, pentru că replica ierarhului, cavaler al antipandemiei, nu s-a lăsat așteptată. Dintre toate răspunsurile, poate cel mai relevant din perspectiva societății civile și a raportului cu realul a fost argumentația sofistică legată de justificarea plagiatelor: nu omul copiază, pentru că nu el scrie doctoratul, ci calculatorul. Așa încât, dacă vreo entitate se face vinovată de vreun delict, nu omul ar trebui pus sub acuzare, ci mașina. Ceea ce este în sine un vast subiect filosofic de care, dacă ar avea răgazul cineva, ar merita să se ocupe. Căci multă profunzime stă în umorul involuntar al explicațiilor ierarhului.

De-a lungul ultimului an, arhiepiscopul Teodosie a făcut spectacol și a transformat pandemia în rampă de lansare publicitară. Politicienii, mai ales cei care mai speră la o carieră după episodul pandemic, ar trebui să ia lecții de la el, pentru că populism și artă a imaginii mai abilă decât la ierarh rar se mai văd pe meleagurile românești.

Panoplia de efecte pe care se bizuie exploatează cele mai sensibile teme dezbătute public în ultima perioadă. Clivajul restricții/practică religioasă s-a impus, în ordine cronologică, primul, pentru că a coincis cu confinarea de anul trecut, când slujba de Înviere s-a desfășurat pe internet sau în biserici, dar fără credincioși. Teodosie a construit atunci intens pe această temă, dar nu a fost de fapt o voce singulară, ci s-a încadrat în valul de proteste care au acompaniat masiva carantină la nivel european și chiar global de anul trecut. Pentru publicul românesc credincios mai cu seamă, rezonanța protestelor venite de la Constanța împrumută un pic din aura de întâietate pe care o poartă această străveche arhiepiscopie (Teodosie nu scapă nicio ocazie de a o spune): așezăminte de cult printre cele mai vechi de pe actualul teritoriu românesc (bazilicile creștine din primele secole pe teritoriul Dobrogei); legenda Sfântului Andrei; autonomia de care se bucură, în plus, din perspectivă instituțională, fiecare episcopie în raport cu Patriarhia. Așa încât fiecare declarație, fiecare procesiune, fiecare act de opoziție al vreunui reprezentant al clerului, mai ales venind de la Tomis, produc un impact considerabil asupra partizanilor ideilor vehiculate de el, deși a scandalizat cealaltă parte a opiniei publice.

Al doilea subiect nesfârșit este laitmotivul măștii și vaccinului, care preia de fapt teme mai vechi încarnate în urmă cu aproximativ zece ani de propaganda mult mai marginală legată de cardurile de sănătate cu microcip încorporat. Ne mai amintim poate că introducerea acestora, devenită efectivă în urmă cu șase ani (1 mai 2015), se dezbătea deja de aproximativ șapte, timp în care faimoasele asocieri ale cardului cu diverse cifre așa-zis satanice au făcut deliciul publicațiilor umoristice și au curs pe site-uri marginale la acea vreme, conspiraționiste și fundamentaliste.

Diferența este că, azi, aceste site-uri nu mai sunt marginale, ci au căpătat centralitate, vizibilitate și audiență. Fenomen explicabil pe de o parte prin accesul din ce în ce mai facil la acest tip de discuții înlesnit de rețelele sociale, pe de alta de normalizarea lor în spațiul public global, mai cu seamă după ce alegerea ca președinte al Statelor Unite a lui Donald Trump a instituit o comunicare politică a provocării, a distorsiunii, a pseudo-științei.

În acest context, prezența publică și discursul arhiepiscopului Tomisului răspund unor așteptări augmentate în ultimul an și jumătate de pandemie, fapt vizibil în siguranța exhibată în declarațiile date presei și la sfârșitul săptămânii trecute: „Am avut o atitudine creștină, de apărare a dreptei credințe. A apăra dreapta credință nu este un lucru negativ, ci este un lucru pozitiv. Și, iată, credincioșii m-au urmat și la Sfântul Andrei, și la Bobotează, și în alte împrejurări m-au urmat, pentru că eu am vorbit în numele lui Dumnezeu și nu am vorbit de capul meu. Așa mi-a spus conștiința în numele lui Dumnezeu”.

Dificultatea de plasare a personajului în discuție, trecând peste fișa personală (încărcată și foarte colorată!) decurge, într-o oarecare măsură, din ambiguități deja vechi ale modernității românești, unde dezbaterea despre ce înseamnă separația Biserică-Stat nu a fost niciodată în mod real purtată: expediată, ca multe alte dezbateri instituționale, în zona de mimetism confortabil și superficial („modelul occidental”, care va fi fost acela), versus fundamentalism conservator opac (tradițiile străbune, mituri fondatoare). Iar polemica publică se înfundă, de fiecare dată, într-un cor de țipete între surzi, având în centru un stat incoerent și confuz în rolul pe care ar trebui să-l joace în raport cu Biserica. //