De același autor
Ti-ai gasit! Nasul meu frunzarise deja tot pasaportul si îl luase de la capat. Dau sa-i arat, stai asa ca ai trecut, el înainte, eu înapoi, da de viza si... sa raman tablou!... tot nu pricepe.
Adicatelea, ce vreau eu de la el. Ce-i aia cu poza si scrisa în straineza?
Da' ai resedinta în Italia? Nu, în Marea Britanie.
Da' ce faci aici? Pai lucrez pentru o firma multinationala si asa si pe dincolo.
Da' cat stai, da' trebuie sa mergi la politie sa te declari si da-i, si da-i...
Ma dau jos la Torino din avionul de Londra, ma protapesc cu tupeu la coada (norocul meu, scurta) pentru extraeuropeni, îmi vine randul, întind pasaportul romanesc la control si salut pe englezeste.
Unde mergi? Eu o dau cu englezeasca si fac pe prostul. Nasul se înfurie: daca tu nu vorbesti italieneste, eu nu vorbesc englezeste!
Eu, niznai. Tac chitic, fac pe mortul si el da si da si citeste la pasaport ca la gazeta, mai-mai sa-si aprinda o tigara si sa bea o cafea.
Cum nu dau semne de inteligenta sau de frica, ajunge el pe culmile disperarii, apuca telefonul si zice pe limba lui. Da, ba, pentru Romania e viza? Si apoi, spre mine: treci.
Ma dau jos la Torino din avionul de Londra, ma protapesc cu tupeu la coada (norocul meu, scurta) pentru extraeuropeni, îmi vine randul, întind pasaportul romanesc la control si nu mai dau binete de acu' încolo. Stau, ma uit pe tavan pana se termina lectura, zic ce-mi vine si adun stampile în sila.
Dragii mei, scriu în ritmul unei inspirate manele numita sugestiv "Am fost în Italia".
Salvata special, împreuna cu alte asemenea raritati muzicale, pe laptop, pentru redactarea acestui articol despre Italia, din Italia.
Ca multi alti romani, multi dintre ei din tagma manelistilor amintiti mai sus, ma aflu în Italia de voie si de nevoie. Desi nu descarc capsuni si nu vin în Italia din Romania, ci din Marea Britanie, ca muncitor la o companie multinationala americana, sangele apa nu se face, adica tot drept capsunarita/femeie de serviciu sunt luata de italienii din jur.
De exemplu:
Ajung la serviciu în prima zi, singura romanca din grupul de italieni emigrati în Marea Britanie si colegi cu mine acolo. Iar, dupa prostul obicei din strabuni, dau binete si spun cum ma cheama, Raluca. Mirare.
Cum asa? Ce nume e asta?
Pai... si mi-e greu, desi stiu ca nu trebuie... sunt romanca...
"Ahh... am si eu doua acasa", face noul meu coleg, Carlo, "fac curat la socri".
"... C-am muncit sau c-am furat, asta nu conteaza, ban cu ban am adunat, m-am intors acasa..." zice maneaua, si nu rau zice. Caci la Torino romanii sunt mai ceva ca albanezii, la orice pas, de la Parcul Valentin, unde ies seara precum ciupercile, dupa sase încolo, din colt în colt, pe tocuri si date tare cu ruj maro, pana la Carlo acasa, unde fac treaba mai grea pe bani mai putini.
Sunt romani pe strazi, în haine de firma, cu borsete Fila stranse la brau sub burti ghiftuite de pizza si lasagna.
"Da, ba! In regula! Da, ne-am înteles, sa moara mama! Iti fac rost..."
Ii ghicesc dupa accent, haine, farduri, dupa fetele muncite ale femeilor si parul rau vopsit, dupa un dor eminescian de tara, de sarmale si dupa dorul iliescian de duca. Multi (si mai ales multe) nu stiu ca le paste vanzarea, ca nu vor lucra la un hotel, ci la un tip acasa si ca nu e nici un club de dans în Parcul Valentin, ci doar un trotuar de batut la minus unu'- doua grade.
Dragi cititori, va scriu din Italia sa spuneti acasa ca nu e rost de nimic aici. Ca soselele nu-s de cascaval si în Pad nu curge lapte, miere sau vin ros. Ca podurile nu-s de carnati, iar firele de telegraf nu-s nici ele spaghete. Spuneti ca daca nu furi în Italia te prind si daca furi nu, ca Mafia nu e doar Corrado Cattani si La Piovra, ci o realitate de zi cu zi, iar barbatii italieni nu-si lasa nevestele nici taiati.