Dragnea și Ponta. Greaua moștenire a PSD

În mod normal, știrea că Victor Viorel Ponta și-a dat demisia în alb din PSD m-ar fi lăsat re­ce. Mi-e indiferent ce fac ei în partidele lor, fie că e vorba despre PSD, PNL, PMP și alte P-uri. Mi-e indiferent că se su­pără unii pe alții, că se toar­nă la Parchet, că se pupă, că se aleg președinți, că se dau afară în șuturi din partid. Mi-e indiferent pentru că nu cred că niște indivizi care aleg de unii singuri să se în­re­gi­men­teze politic, întotdeauna fă­când asta pentru o carieră în ad­ministrație, sau pentru pu­tere mai multă, sau pentru no­torietate mai mare, sau pentru a-și spori afa­cerile pe banii statului, sau pentru toate as­tea la un loc, trebuie să ne deranjeze pe­rio­dic cu frământările lor. Nu e ca și cum eu sau tu l-am băgat pe Victor Ponta, de exemplu, cu forța în PSD, l-am obligat să stea în par­tidul ăsta nu știu câți ani, să își asume o gu­vernare social-democrată, să fie lider absolut, astfel încât acum să-i ascultăm suspinele în spațiul public.

Însă demisia în alb a lui Ponta mi-a clarificat un lucru, dacă mai aveam nevoie de încă un argument. Ca o paranteză, demisia asta ne­da­tă, ci mai mult milogită, mi se pare o toană de domnișoară răsfățată, care s-a supărat pe iubit, dar s-a supărat doar atât cât știe că el n-o va părăsi. Așteaptă și domnișoara puțină atenție, o floare, un film, o cină, orice, măcar de ochii lumii. Dar să revin la Victor Ponta și la demisia lui scrisă cam agramat, cu mâna tre­murândă mai ales pe cuvântul „muncit“, ca­re nu prea i-a ieșit. Însă alt­ceva vreau să vă spun. Victor Ponta, cel care, în urmă cu doi ani, era aproape pre­șe­dintele României, omul care tăia și spânzura în partid, premierul care va rămâne în istorie pentru problemele lui penale, pentru o guvernare rușinoasă, slabă, dar mai ales pentru doliul pe care l-a lăsat guvernul său peste țară după Colectiv, ne vorbește acum, cu aroganța cu care ne-a obișnuit și cu înțelepciunea la care mai mult a râvnit, despre „niște drepturi“. Des­pre „abuzuri“. Despre faptul că „tânăr și fru­mos nu mai sunt, dar vreau să fiu liber“.

Nu aflăm concret ce-l supără pe fostul pre­mier în partidul lui, și asta pentru că nici nu ne spune Ponta, cu subiect și predicat, cine-i fură lui libertatea, cine nu-l lasă să vor­beas­că, cine, Dumnezeule!, și cum aduce dicta­tu­ra în PSD. Nu că dictatura în PSD ar fi o sur­priză pentru noi, ceilalți, dar mă gândesc că Ponta, membru marcant, încă din 2002, al PSD, ar fi trebuit să fie obișnuit cu așa ceva, cu o dictatură pe care și el a practicat-o. În fine. Înțeleg, printre oftaturile lui Victor Pon­ta, că Liviu Dragnea e dictatorul, că el îi în­gră­dește libertatea și, în concluzie, nu acceptă o asemenea nedreptate, pentru că „nu pot, la vârsta asta, să mai tac din gură pe lucruri pe care le-am văzut, pe care le ştiu şi pe care le văd cu îngrijorare“. Sigur, dacă ascultăm și ce zice dictatorul, deducem că victima se su­pă­ră cam des și cam degeaba, ba chiar e in­vitată să se liniștească și să pună mâna la trea­bă, pentru că „e loc de muncă în PSD“.

Teatru ieftin între doi dictatori. Unul deja de­că­zut. Celălalt, cu un picior în groapă. Amân­doi, la fel. Și nu aș fi fost deloc preocupată de joculețul lor penibil de atras privirile publice, de a ne mai sufoca puțin viețile cu nimicurile lor, dacă semi-demisia lui Ponta nu m-ar fi fă­cut, încă o dată, să mă gândesc că acest in­di­vid și călăul lui, Dragnea, nu ar fi bifat cea mai înaltă funcție în partidul care decide acum, din nou, soarta țării. Un partid care a zdrobit visul părinților noștri de a trăi li­ber­ta­tea la care au visat în ‘89. Un partid care în­cearcă să reducă la tăcere și generația mea, Rezist. Un partid care se pregătește să omoa­re și viitorul copiilor noștri.

Mă uit la PSD și nu pot înțelege cum, de zeci de ani, un partid încă mare a rămas înțepenit în aceleași mentalități de mult trecute, în ca­re totul se face cu forța. Totul se face călcând vieți în picioare. Totul se face promovând nu­lități. Un partid în care mulți dintre cei care l-au condus – Iliescu, acuzat de crime îm­po­triva umanității, Dragnea – condamnat la în­chisoare pentru furt de voturi, Năstase – puș­căriaș cu acte-n regulă, Ponta – judecat pen­tru corupție - ar putea câștiga lejer votul de po­pularitate printre deținuți, nu pentru a con­duce o țară.

Noul joculeț de orgolii dintre Dragnea și Ponta îmi arată, însă, altceva. Că partidul acesta, PSD, este gol. E complet putred pe interior. Nu mai există nimeni în el, în afara unor păpușele din paie manevrate de o grupare de așa-ziși li­deri. În partidul acesta nu mai e nimic să­nă­tos. Un nucleu, oricât de mic, format din oa­meni verticali, morali, inteligenți, nepătați de dosare penale, de condamnări, oameni care să stea în picioare, nu în genunchi, în propriul partid, în fața țării lor. Oameni care, chiar și din linia a doua, a treia, a șaptea, să înțeleagă că nu se poate merge mai departe doar cu minciună, doar cu hoție. Oameni cărora să le fie rușine că sunt conduși doar de indivizi ca­re ies sau se pregătesc să intre în pușcării.

Circul dintre Ponta și Dragnea îmi de­mon­strea­ză încă o dată că din partidul ăsta nu se poate ridica nimeni care să ne conducă țara frumos, decent, după valori europene. Nu se poate ridica, pentru că nu există nimeni așa. E un partid de marionete condus, pe rând, de niște dictatori școliți în laboratoarele de la Mos­cova. Atât, nimic mai mult. Un partid depășit de timpurile noastre. Un partid care, în lipsa unei inimi care să bată în același ritm cu a țării, merită să își dea ultima suflare, stran­gulat de mâinile unui infractor dovedit și ale unui plagiator inculpat.