Ochii albaștri ai fugarilor de lux. Ghiță și Popoviciu

Am auzit, în ultima vreme, despre ser­vi­ciile secrete române mai mult din tele­no­vela lui Sebastian Ghiță. Sau din jurnalul Elenei Udrea, din care citează, ca din Bi­blie, maeștrii presei. Sau, chiar mai des, din răfuielile politico-penale la ordinea zilei, din care a devenit aproape imposibil să cerni adevărul dintr-o mare de minciună. Dar, cât timp ră­fuielile sunt cu servicii, cu acoperiți, cu inși care au în mână butoanele țării, merg unse la publicul larg, iu­bi­tor de povești suculente. Adică la noi, cetățenii de rând, care pom­păm bani la bugetul statului, pentru a întreține și serviciile, și penalii, și poves­tioarele.

Mai rar auzim despre servicii atunci când ar trebui. Sigur, SRI, să zicem, nu trebuie să ne explice nouă, românilor obișnuiți, ce misiuni are în fiecare zi. Nici nu-i ca­zul, tocmai de aceea este o instituție cu ac­tivități secrete. Dar, parcă, în afară de de­pistarea unor rătăciți care se joacă de-a te­roriștii prin sufrageriile proprii, se simte ne­voia să mutăm câmpul tactic în su­fra­gerii mai înstărite. Să vedem și de ce.

Doar în ultimele luni, doi dintre cei mai vânați corupți ai țării, Sebastian Ghiță și Puiu Popoviciu, au dispărut. Unul, din Ro­mânia în Serbia, așa cum ne-am lămurit, între timp, în cazul lui Ghiță. Celălalt, un­de a vrut el, pentru că încă nu știm unde s-a pitit Popoviciu. Ambii au dispărut taman când se apropia ziua să deconteze pentru tunuri date pe banii țării. Ghiță, deși sub control judiciar, cu interdicție de a părăsi România, a reușit să fugă chiar de sub nasul polițiștilor Direcției de Ope­ra­țiuni Speciale. Asta la doar două zile după ce îi expirase și mandatul de par­lamentar, și imu­ni­tatea. A lăsat în urmă cinci do­sare penale, trei în bi­ro­u­ri­le procurorilor DNA și do­uă pe masa judecă­to­rilor.

Acuzațiile care i se aduc acoperă un spectru larg din Codul Penal: dare de mi­tă, spălare de bani, ins­ti­gare la abuz în serviciu, frau­dă din fonduri euro­pe­ne, evaziune fiscală, constituire de grup infracțional organizat și tot așa. Despre im­periul financiar pe care Ghiță, copilul răs­fățat al serviciilor, care și-a lipit fir­me­le de unele dintre cele mai bănoase con­tracte cu statul, sau despre partenerii lui de fapte penale, precum famiglia Cozma sau Ponta şi apropiații, nici n-are rost să mai vorbim. Ghiță a fugit, s-a ascuns câ­te­va luni numai el știe pe unde și, cine știe?, poate când s-a plictisit să stea dosit, s-a gândit că mai bine se lasă prins cu ac­te false la Belgrad, unde poza în student slo­ven.

Cu o lună și jumătate de arest și 200.000 de euro cauțiune, bani de buzunar pentru unul ca el, și-a cumpărat, cel puțin deo­cam­dată, liniștea în Serbia, de unde, după aproape patru luni, nu poate fi extrădat. Ba au durat hârtiile făcute de autoritățile noa­stre, ba nu avem acord cu Serbia, ba avem unul, dar e de prin 1960, ba trebuie să răspundă, mai întâi, în fața instanțelor de acolo, pentru pașaportul fals cu care a fost prins. Pe scurt, Ghiță, care ne-a ame­țit cu dezvăluiri despre cucuvele mov, re­gi­zate pe ritmul „La Chilia-n Port“, este liber și liniștit în Belgrad.

Gabriel Aurel „Puiu“ Popoviciu, con­dam­nat, săptămâna trecută, la șapte ani de în­chisoare în dosarul „Ferma Băneasa“, fi­ind găsit vinovat de dare de mită și de com­plicitate la abuz în serviciu, este, dacă nu liniștit, cel puțin liber. Popoviciu ocu­pa, an de an, primele locuri în topurile bo­gaților de succes ai României. Instanța a arătat că tocmai cea mai importantă din­tre afacerile lui, prin care a tranzacționat, la un preț subevaluat, 224 de hectare de teren ale Universității de Ştiinţe Agro­no­mice şi Medicină Veterinară Bucureşti, s-a făcut prin săvârșirea unor fapte pe­na­le. Popoviciu ar fi plecat, prin iunie, în Londra, dar de atunci nu se mai știe nimic de el. Nu avea interdicție de a părăsi țara și nici vreo altă măsură preventivă sta­bilită de magistrați. În concluzie, n-avea de ce să fie urmărit de autorități.

Dar să revenim la servicii. La SRI, mai exact. Care, poate, având deja niște cazuri de penali care, după ce dau lovitura, iar Popoviciu și Ghiță sunt doar două exem­ple, se fac nevăzuți, ar putea fi, totuși, in­teresat să apere țărișoara. Pentru că un pericol nu sunt doar băieții care se joacă de-a teroriștii, ci și cei care fentează le­gi­le. Care secătuiesc bugetul statului. Care în­trețin un sistem politico-administrativ mafiot. Care reprezintă o amenințare reală la adresa economiei naționale. Și dacă ar fi interesat de toate astea, SRI ar putea fa­ce altceva. Să atragă atenția legiuitorilor, șefului statului, dar și întregii societăți că, dacă nu avem legi, atunci ar trebui să le facem în așa fel încât să nu-i mai pierdem și să-i lăsăm nepedepsiți pe toți îm­bo­gă­ți­ții pe nedrept.

Nu e mare filosofie să înțelegi că personaje ca Ghiță sau ca Popoviciu n-au niciun chef să-și petreacă ani buni în pușcărie și că vor căuta orice soluție să scape. Pro­ba­bil că mare filosofie n-ar fi nici să se gă­sească o soluție legală pentru ca astfel de indivizi să fie monitorizați din timp, poate chiar de servicii, astfel încât să nu ne mai zvârcolim și să facem circ pe ecrane abia după ce băieții aceștia se fac nevăzuți. Dar într-o țară în care dinspre servicii vin mai mult știri bune de făcut glume pe Fa­ce­book, iar dinspre parlament și guvern, doar bolovani aruncați în capul justiției, probabil că mai simplu ar fi să se facă alt­ceva. O lege pentru a-i scăpa pe fugarii de lux de stresul de a se ascunde. Fură și fugi liniștit. Nu venim după tine. Ar fi o lege simplă și, cel puțin, mai cinstită pentru toa­tă lumea.