NU vom vota!

Boicotul referendumului constituie un refuz justificat de a cauţiona o putere abuzivă şi mincinoasă, care modifică regulile în timpul jocului şi refuză să precizeze de la început condiţiile atribuirii victoriei.

În timpuri normale, ar trebui să ne du­cem la referendumul din 29 iulie. Im­plicarea cetăţenească se realizează prin vot, nu stând acasă. Dar acestea nu sunt timpuri normale: în câteva zile, USL, alături de aliaţii săi din UDMR şi UNPR, a decapitat ilegal conducerile par­la­men­tului, a legiferat prin ordonanţe de ur­genţă în mod neconstituţional, a demis un Avocat al Poporului inconfortabil, l-a suspendat pe preşedinte fără temei. Nu­mai scandalul imens din presa inter­na­ţională şi presiunile nemaivăzute ale Co­misiei Europene, precum şi ale unor pu­teri precum Germania, SUA sau Marea Britanie au încetinit sau amânat în oa­recare măsură asaltul USL asupra ins­ti­tuţiilor statului, având drept ţintă finală justiţia. Acum, în campania pentru re­fe­rendumul de demitere a preşedintelui, USL dispune de forţe covârşitoare: cea mai mare parte a primăriilor ţării, toţi prefecţii, deconcentratele. Dispune apoi de mijloace de propagandă puternice prin televiziunile lui Dan Voiculescu. Majoritatea populaţiei, încă traumatizată de măsurile de austeritate ale fostei gu­vernări, pare să nu înţeleagă bine miza demiterii preşedintelui Traian Băsescu. Ea nu a devenit suficient de sensibilă la criticile europene şi nu realizează su­ficient implicaţiile lor pentru următoarele luni şi ani. Deruta şi dezorientarea pre­cumpănesc în multe dintre straturile şi categoriile sociale.

În această situaţie, credem că boicotarea referendumului cu scopul invalidării sale este unica soluţie rezonabilă pentru cei care, voind să spună NU, doresc totodată să facă şi un gest eficient, chiar dacă lipsit de spectacol. USL se teme de in­validare, dovadă prelungirea progra­mu­lui de vot până la ora 23. Dovadă pla­nurile de a atrage la vot prin organizarea de tombole şi concursuri. Dovadă mai ales ordonanţa de urgenţă invalidată de CCR. Absenteismul – acesta este punctul slab al celor pe care o parte a presei i-a numit „pucişti“! Este cazul atunci să ne folosim în mod legal şi legitim de acest punct slab, readucându-l astfel la Co­tro­ceni pe Traian Băsescu, unica forţă care s-ar mai putea opune unei preluări totale a puterii.

Se spune însă că, odată revenit la Co­tro­ceni fără un nou mandat popular, pre­şedintele nu va avea nicio o putere. Fals: va avea toate puterile conferite de Cons­tituţie şi de legi. Va avea un cuvânt greu în numirea noilor şefi la Parchetul Ge­neral şi DNA, în numirile la Înalta Curte. Va reprezenta România la Bru­xelles, conform deciziei Curţii Cons­tituţionale, decizie încălcată recent de primul ministru, Victor Ponta. În sfârşit, după alegerile din toamnă, el îl va nominaliza pe viitorul prim-mi­nistru. Mandatul său popular, ex­pri­mat prin votul din 2009, expiră abia în 2014. Este probabil, de altminteri, că, în cazul invalidării re­fe­ren­du­mu­lui, puterea va căuta cu disperare al­te mijloace prin care să oprească sau să întârzie reinstalarea preşedintelui Băsescu şi numai presiuni interne şi in­ternaţionale considerabile o vor de­termina să cedeze.

Înţelegem şi respectăm motivele pen­tru care preşedintele Băsescu nu-şi do­reşte o victorie la „masa verde“. Dar în condiţiile date, o victorie, fie şi „la masa verde“, valorează mult mai mult decât o înfrângere „pe te­ren“ – foarte probabilă în cazul în care partizanii lui NU se vor duce ma­siv să voteze.

Ar mai fi de adăugat şi că presiunile in­ternaţionale exercitate asupra pu­terii de la Bucureşti au fost în mare mă­sură şi în direcţia respectării de­ciziei CCR, prin care se asigură un prag de validare a referendumului. Oa­re ne vom comporta ca şi când toa­te aceste presiuni au fost de prisos?

Pe scurt, boicotul referendumului cons­tituie un refuz justificat de a ca­u­ţiona o putere abuzivă şi mincinoasă, care modifică regulile în timpul jo­cului şi refuză să precizeze de la în­ceput condiţiile atribuirii victoriei. Dar boicotul pare a fi mai ales sin­gu­ra politică pragmatică din acest mo­ment în vederea stopării avansului acestei puteri. A vota NU demiterii abuzive a preşedintelui e, cu si­guran­ţă, un gest de responsabilitate civică; dar a NU vota este, în plus, şi un gest eficient în aceeaşi direcţie – ultimul care ne-a mai rămas. //