De același autor
Cele mai criticate sunt pasajele în care sunt puse pe același plan metodele de acum de investigație cu cele ale Securității, argumentele pentru care disidentul Gheorghe Ursu nu este considerat opozant al regimului comunist și concluzia că arestarea sa nu a fost dispusă „pentru opiniile pe care le-a consemnat în jurnalul său intim (…), ci pentru o infracțiune de drept comun, respectiv operațiuni interzise cu mijloace de plată străine”.
Publicăm pasaje relevante din motivarea judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Acțiunile Securității nu sunt considerate „fapte inumane”
„Astfel, prin precizările făcute de parchet pentru remedierea aspectelor de neregularitate ale rechizitoriului, s-a reținut incidența lit. k) „alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice” atrase de „acțiuni de reprimare și intimidare a disidentului H, constând în: filaj, urmărire informativă […], note informatori […], percheziție domiciliară în data de 17.01.1985 […], interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O. […], interceptarea corespondenței […] și audieri sistematice […].”
Din această enumerare se poate observa că așa-zisele acțiuni de reprimare și intimidare invocate de parchet sunt metode de supraveghere sau cercetare și procedee probatorii folosite în anchetarea infracțiunilor. Prin natura lor, mare parte din acestea (exceptând percheziția domiciliară și audierea) sunt secrete, necunoscute de persoana pe care o vizează, astfel că e foarte greu de înțeles cum astfel de acțiuni pot fi incluse în noțiunea de „alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferințe mari sau vătămări ale integrității fizice sau psihice”.
Într-adevăr, atunci când sunt aduse la cunoștința persoanei cercetate poate produce acesteia unele suferințe, însă sunt inerente oricărei activități de cercetare penală. Și în prezent sunt folosite astfel de metode speciale de supraveghere sau cercetare (art. 138 și urm. din Codul de procedură penală) și procedee probatorii prin care se obțin mijloacele de probă (audierea suspectului sau inculpatului, percheziția domiciliară). A accepta ideea că aceste metode de cercetare și procedee probatorii ar putea constitui „fapte inumane”, așa cum consideră parchetul, ar însemna ca organele judiciare care le folosesc să fie pasibile de tragere la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii contra umanității, ceea ce este de neconceput.
Lipsa unui conflict între organele statului și populație
În doctrină (V. Dongoroz ș.a. în „Explicațiile teoretice ale Codului penal român”, ediția a II-a, 2003) se reține că infracțiunea în discuție nu poate fi săvârșită fără existența în prealabil a unei „situații de conflict în sfera căreia persoanele, în mod nedeterminat ca număr și îndeletnicire, se află unele față de altele ca adversari. […] Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situație premisă a infracțiunii de tratamente neomenoase”.
Aplicând considerațiile teoretice și jurisprudențiale enunțate mai sus la situația concretă din speță, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că nu este îndeplinită situația premisă, aceea a existenței unui conflict (adversități) între organele statului, pe de o parte, și populația civilă sau o colectivitate, pe de altă parte, în cadrul căruia să se recurgă la supunerea acestora la tratamente neomenoase, tortură, mutilare sau exterminare, așa cum se prevede în textul incriminator. Este adevărat, așa cum susțin apelantele părții civile și parchetul, că un inculpat poate fi tras la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase și în situația în care acțiunea ce constituie elementul material al acesteia se îndreaptă împotriva unei singure persoane căzute sub puterea adversarului („oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului”), însă este absolut necesar ca acțiunea inculpatului să se înglobeze într-o acțiune mai amplă, sistematică, în care și alte persoane comit astfel de acte împotriva uneia sau mai multor persoane cu care au stabilit relații de adversitate. Altfel, acțiunea singulară a inculpatului de a comite, din diverse motive, acte care ar putea intra și în conținutul constitutiv al infracțiunii de tratamente neomenoase asupra unei persoane sau chiar asupra a două sau mai multe persoane nu poate îmbrăca decât haina juridică a infracțiunilor contra persoanei (omor, vătămare corporală, lovire etc.) sau a celor contra înfăptuirii justiției (supunerea la rele tratamente, tortura) ori a altor infracțiuni de drept comun, nicidecum a celor contra umanității. A considera în sens contrar ar însemna ca orice persoană care comite o infracțiune de omor sau de tortură (sau oricare altă infracțiune care ar putea intra în conținutul constitutiv al infracțiunilor contra umanității) să fie cercetată, judecată și eventual condamnată pentru săvârșirea infracțiunii contra umanității, situație în care celelalte incriminări (infracțiunile contra persoanei, contra înfăptuirii justiției etc.) ar rămâne fără efect.
În 1985 „nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant”
Însă, spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român, reținute și în hotărârile anterior menționate, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune. Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de securitate ar avea un caracter sistematic și s-ar exercita prin controlul informativ al „întregii populații active” (și prin aceasta s-ar face dovada situației premisă cerută de textul incriminator) dat fiind numărul cetățenilor români supravegheați sau urmăriți de securitate în anii 1974-1989 nu poate fi reținută de Înalta Curte.
Pe de altă parte, se reține că ar fi vorba de un control informativ al „întregii populații active”, însă la nivelul anului 1985 populația României număra peste 22 de milioane de persoane, iar dacă numai jumătate din aceasta ar fi fost activă, cele 110.000 (indicate de parchet ca existând la nivelul anului 1989) de persoane aflate în diverse forme de urmărire informativă, ar reprezenta un procent de 1% din populația activă și nicidecum întreaga populație activă cum se susține de către procuror.
ÎCCJ: Gheorghe Ursu nu a fost „un opozant al regimului”
Așadar, Înalta Curte reține că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacțiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securității) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenței, în perioada în care se reține comiterea infracțiunii de către inculpați, a unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităților de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din aceasta pe diverse motive (așa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948- 1965, împrejurări reținute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced). Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situație premisă a infracțiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situație premisă de intenție sistematică de exterminare din partea autorităților face diferența dintre infracțiunile contra păcii și omenirii și infracțiunile individuale cu același element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.).
Nici măcar jurnalul și celelalte acțiuni desfășurate de victimă și identificate de organele de securitate nu au fost suficiente pentru a antrena răspunderea acestuia pentru comiterea vreuneia dintre infracțiunile contra orânduirii socialiste sau pentru arestarea sa preventivă. Astfel, după identificarea jurnalului, în perioada ianuarie-mai 1985, victima H a fost cercetată, în stare de libertate, de către organele de securitate ale statului pentru infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 din Codul penal.
În acest context, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că victima H nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale și dezacordul față de politica și conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoștința publicului larg pe vreo altă cale și nu au produs vreo consecință în realitatea exterioară (nu au fost de natură a propaga idei și concepții ostile ori de a instiga la acțiuni împotriva orânduirii socialiste). Astfel, victima nu și-a manifestat public dezacordul față de politica și conducerea de stat și partid, astfel încât să devină o persoană periculoasă pentru securitatea statului, din cauza posibilității de influențare a opiniei publice și de instigare a populației împotriva conducerii de stat și partid.
Opiniile și nemulțumirile sale au fost exprimate fie în jurnalul său intim, dar nu a fost făcut public, fie prin materialele transmise la postul de radio „Europa Liberă” (așa cum a rezultat din declarațiile victimei), dar nu a fost menționat numele său, fie prin păreri exprimate la locul de muncă, dar care nu au fost în măsură să atragă atenția organelor de securitate, fiind arestat și deținut pentru infracțiuni de drept comun (infracțiunea de operațiuni interzise cu mijloace de plată străine).
Pe cale de consecință, nu se poate reține că victima H este o „persoană căzută sub puterea adversarului” atât timp cât opiniile sale despre regimul comunist și conducerea de stat și de partid nu au fost făcute publice, iar arestarea sa nu a fost dispusă de organele statului pentru opiniile pe care le-a consemnat în jurnalul său intim (așa cum s-a reținut anterior, victima a fost cercetată în stare de libertate pentru infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 din Codul penal), ci pentru o infracțiune de drept comun, respectiv operațiuni interzise cu mijloace de plată străine, infracțiune recunoscută de victimă, în condițiile în care, la percheziția domiciliară, au fost găsite la domiciliul său mijloace de plată străine, care erau interzise la deținere.
