Europa Centrală, bastionul populismului

Victorie zdrobitoare, nicidecum neașteptată, dar surprinzătoare mobilizare la vot a electoratului: FIDESZ (în coaliție cu KDNP) și premierul Orbán Viktor câștigă a treia oară consecutiv alegerile din Ungaria cu majoritate absolută de două treimi. Peisajul electoral maghiar este unul foarte stabil. Schimbările din 2010 încoace sunt periferice. Jobbik, partidul de extremă dreaptă, care în ultimii ani și-a pilit dinții de lup spre a putea fi frecventabil în perspectiva unei alianțe guvernamentale, își conservă capitalul politic de 20% și devine a doua forță parlamentară, în dauna stângii. Precar coalizată în 2014, aceasta plătește de astă dată prețul diviziunilor sale cronice. 70% din electoratul maghiar votează constant dreapta, conservatoare sau radicală (unii spun chiar extremă).

Orbán prelua în 1993 șefia unui partid liberal antisistem spre a-l transforma în formațiunea naționalist-conservatoare dominantă a eșichierului politic, de două decenii. Din 2002, alianțele electorale conduse de FIDESZ nu au scăzut niciodată sub 40% în alegerile parlamentare. Noul triumf al FIDESZ se înscrie într-o tendință regională, manifestă la nivelul Grupului de la Vișegrad. Polonia, Slovacia și Cehia sunt guvernate de forțe cu programe similare: împotriva imigrației, cel puțin rezervate, dacă nu ostile instituțiilor europene, naționaliste și cu o agendă socială conservatoare. Cu afișate orientări ideologice disparate, acestea sunt adesea grupate sub eticheta populismului.

Ce este însă populismul? Devenit în ultimele decenii o etichetă incriminatorie, un sinonim pentru demagogie, populismul are o lungă tradiție, care coboară până la Revoluția Franceză. Dacă până de curând nimeni nu se (mai) autodefinea ca populist, Matteo Salvini, liderul Ligii Nordului din Italia, a încălcat tabuul după succesul electoral din martie. Declarându-se „mândru că e populist“, el ne amintea indirect că în secolul XIX mișcări asumat populiste bulversau, în Rusia și SUA, câmpul politic. Pe scurt, consensul asupra definirii populismului reține (doar) două caracteristici: apelul la popor și contestarea elitelor, ilegitime și/sau corupte. Populismul se dorește o formă de restituire a puterii către popor, către simplul cetățean. Presupus virtuos și deținător al unei înțelepciuni politice superioare, poporul este împiedicat în realizarea aspirațiilor sale legitime de manevrele oculte ale unei elite, interne sau externe, care urmărește să guverneze în propriul interes.

Odată lămurită chestiunea naturii populismului, se pune întrebarea: sunt populiste partidele care guvernează în Ungaria, Polonia, Slovacia, Cehia (sau măcar unele dintre ele, în cazul unor coaliții)? Fără dubiu, da. Europa Centrală a devenit bastionul populismului.

În Ungaria, FIDESZ și-a axat campania pe demonizarea imigrației, ca element central al unui insidios complot urzit de George Soros, cu concursul obscurilor birocrați din instituțiile europene, spre distrugerea națiunii maghiare. Eterogena opoziție, de la ecologiști la extrema dreaptă, a fost zugrăvită, în tușe groase, drept „candidații lui Soros“, o elită trădătoare. Nu banale alegeri, ci un Armaghedon. Identitatea maghiară, unitatea transfrontalieră a națiunii, protecția gospodăriilor vulnerabile au fost în centrul discursului FIDESZ. Numai bunul simț și patriotismul omului simplu puteau preveni catastrofa alienării. Iar FIDESZ a monopolizat cu aceste mesaje votul rural, al orașelor mici și al diasporei.

În Polonia, unde stânga nu a trecut pragul electoral în 2015, principalii competitori sunt dreapta liberală (Platforma Civică) și cea conservatoare (PiS, Lege și Justiție). PiS a câștigat majoritatea simplă la ultimele alegeri, o premieră pentru un partid în Polonia postcomunistă, cu mesaje centrate pe identitatea națională și împotriva acceptării imigranților conform cotelor europene, protecție socială pentru categoriile defavorizate, creșterea alocațiilor pentru copii, dar și ultraconservatoare la nivel social. Euroscepticismul și denunțarea elitelor corupte, mai ales interne, dar și internaționale au devenit repere ale politicii PiS, care întreține raporturi extrem de apropiate cu FIDESZ. PiS a reușit astfel monopolizarea filonului populist, unul ilustrat de-a lungul timpului de diverse formațiuni.

Scena politică slovacă a fost dominată mai mereu de formațiuni populiste, de la HZDS (Mișcarea pentru Slovacia Democratică a lui Vladimir Meciar) în anii de după independență la Smer-SD al lui Robert Fico, premier timp de zece ani, din 2006 până în martie 2018. Smer se afișează social-democrat, dar a guvernat cu sprijinul altor formațiuni național-populiste (SNS – Partidul Național Slovac, LS-HZDS între 2006 și 2010, SNS din nou după 2016, iar între 2012 și 2016 a dispus de majoritate simplă, caz unic).

În Cehia, după legislativele din octombrie 2017, nu s-a putut forma un guvern, dar cel mai mare scor (30%) l-a obținut ANO 2011, partidul premierului demisionar, miliardarul Andrej Babiš, adesea catalogat drept populist. Formațiunea populistă și eurosceptică Libertate și Democrație Directă a obținut și ea peste 10%. Președintele Milos Zeman a fost reales în ianuarie cu o agendă antiimigrație, eurosceptică, protecționistă, calificată drept populistă de presa internațională. Chiar dacă am admite că premierul Babiš și președintele Zeman sunt etichetați simplist drept populiști, poziționările lor politice sunt de multe ori convergente cu cele ale partidelor politice populiste.

Grupul de la Vișegrad se află, așadar, în acest moment sub spectrul populismului, iar impactul la nivelul UE este departe de a fi neglijabil. //

(Răspunderea pentru opiniile exprimate aparține exclusiv autorului. Ele nu angajează redacția și nicio altă instituție)