De același autor
În august 1964, deținuții politici din Republica Populară Română sunt eliberați printr-o grațiere generală: regimul încearcă să convingă Occidentul că se deschide. Unul dintre aceștia este esteticianul și comparatistul Edgar Papu (1908-1993). În 1974, acesta publică în revista Secolul 20 articolul Protocronismul românesc, care va servi drept doctrină a curentului omonim. Papu, cunoscut pentru gusturile literare, dar și larg apreciat pentru cultura sa enciclopedică, ar fi putut fi ales pentru a da o formă acestor idei. Antropoloaga americană Katherine Verdery vehicula această teză în cartea ei National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceauşescu’s Romania (1991). Intens colportată mai apoi, versiunea n-a putut fi niciodată coroborată de o altă sursă.
Alexandra Tomiţă, autoarea monografiei O istorie „glorioasă“. Dosarul protocronismului românesc (2007, p. 47), trasează la rândul ei geneza acestei ideologii în chiar primul cerc al puterii politice: „În primii ani de după Tezele din iulie, scriitorii receptivi la indicaţiile politice se angajează în explorarea posibilităţilor de augmentare a specificităţii româneşti. Simpla listare a unor însuşiri abstracte ale «sufletului naţional» era insuficientă pentru a construi o imagine credibilă a regimului pe plan intern și extern. Era nevoie de cel puțin o idee care să servească drept nucleu tare dezvoltărilor naționaliste pe care le-ar fi inspirat. Un concept prolific, convenabil din punct de vedere ideologic, dar care să nu pară impregnat de influențe politice, pentru a conserva aparența unor autentice dezbateri de idei în cultura română“.
Dar ce este protocronismul? El constituie o formă a complexului de inferioritate dezvoltat de culturile periferice față de metropole. Alfred Adler, cel care a teoretizat complexele de inferioritate și de superioritate, explica funcționarea lor conjugată: dacă unul este aparent, celălalt este disimulat. La fel stau lucrurile cu vechiul complex de inferioritate al culturii române, care s-a modernizat prin sincronism, concept dezvoltat de Eugen Lovinescu în Istoria civilizației române moderne, care îl preluase din teoria imitației a lui Gabriel Tarde. Împotriva acestui sincronism dau protocroniștii asaltul. Cultura română, argumentează aceștia, nu avea nevoie să se sincronizeze prin adoptarea formelor și cutumelor occidentale, pentru că le anticipase. Ceasul românesc sunase înaintea orei universale.
Sensul dominant al transferului este inversat: Occidentul a devenit ceea ce este grație contribuțiilor românești, și nu viceversa. De altfel, etimologia acestui substantiv compus nu îngăduie dubiu: în greaca veche, prôtos înseamnă „primul, originar“, iar khrônos, „timp“. Doctrina pune în valoare „întâietățile“ românești, în științe sau arte. Totul pleacă de la literatură, articolul lui Papu din iulie 1974 vizând o reechilibrare între „forțele creatoare“ (id est protocroniste) și „forțele receptoare“ în cultura română. Odată identificată metoda critică, bogatul potențial protocronist al unei literaturi fals considerate drept tributară marilor curente literare occidentale, adesea cu decalaj temporal, va putea fi pus în valoare. Totuși, Papu nu definește conceptul de protocronism, ci doar se mulțumește a-l descoperi ca latență.
În 1977, Papu își dezvoltă ideile în cartea Din clasicii noştri. Contribuţii la ideea unui protocronism românesc. Postulează aici intenția de a recupera întârzierea înregistrată de literatură în domeniul recunoașterii „anticipărilor românești în creația universală de valori“. Abil, își înscrie demersul într-o coerență spre a-l structura ca metodă cognitivă: „În cadrul acestei acţiuni recente eu nu-mi pot revendica decât paternitatea formulei de protocronism românesc, gândită în opoziţie cu ideea sincronismului, adică a năzuinţei ce alimentează o conştiinţă retardatară“. Dând credit lui Dan Zamfirescu și lui Paul Anghel pentru tezele lor protocroniste, Papu se poziționează, în filigran, drept lider al curentului și afirmă: „Identitatea de periferie se transformă în identitate de centru și răscruce“.
În cuvântul explicativ, comparatistul enumeră o întreagă serie de protocronii românești, dincolo de literatura totuși invocată prin trei curente avangardiste majore ale secolului XX ai căror pionieri au fost scriitori români: dadaismul, absurdul și letrismul (toți trei creatorii exilați la Paris, ceea ce teoreticianul se ferește să menționeze): Brâncuși în sculptură, Enescu în muzică pentru eterofonie și îmbogățirea patrimoniului muzicii clasice prin procedee ale muzicii populare, prințul Dimitrie Cantemir în filosofia istoriei.
Protocronismul câștigă: teren, adepți, credit pe lângă autorități. Îi servesc drept tribune revistele Săptămâna (condusă de Eugen Barbu, căruia Corneliu Vadim Tudor îi era cel mai apropiat colaborator), Luceafărul (Mihai Ungheanu, Paul Anghel, Artur Silvestri, Doru Popovici) și Flacăra (Adrian Păunescu). Cea din urmă consacră reportaje și foiletoane întâietăților românești în științe. Insulina ar fi fost descoperită de savantul român Nicolae Paulescu (campion al antisemitismului), nu de canadienii Frederick G. Banting și John Macleod, totuși laureați ai Premiului Nobel în 1923. Adevăratul întemeietor al ciberneticii nu ar fi americanul Norbert Wiener, ci tocmai românul Ștefan Odobleja (1902-1978).
Cu cât vântul național-comunismului oficial suflă mai mult în pânzele protocroniștilor, cu atât seria anticipatorilor români de geniu tinde la infinit. Conceptul se transformă în pură propagandă (mulți comentatori sunt de altfel tentați să îl disculpe pe Edgar Papu, a cărui operă ar fi fost deturnată de regim, amintește Alexandra Tomiță): „De la finele anilor ’70, protocronismul, deja încurajat şi recompensat făţiş de autorităţile comuniste, are o accepţiune mult mai largă, înglobând tot ceea ce evidențiază cultura românească în raport cu alte culturi“.
Protocronismul se instalează ca normă, iar opozanții săi (grupați mai ales în jurul revistei România literară) sunt treptat reduși la tăcere de cenzură. O notabilă excepție survine în 1986, când un înalt lider al partidului, Gheorghe (Gogu) Rădulescu, veteran comunist ilegalist aureolat de dezertarea din armata regală română în URSS în 1941, critică, într-o intervenție publicată de România literară, derivele protocroniste pentru proximitatea cu discursului extremei drepte românești interbelice, dar și cu stalinismul sovietic. De astă dată, protocroniștilor li se interzice orice răspuns.
Bătrânul comunist avea dreptate: protocronismul nu era decât o variantă românească a orientării luate de politicile culturale din URSS sub Stalin, începând din anii ’30. Lucian Boia o confirmă în studiul Cele două feţe ale mitologiei comuniste din volumul, tot de el coordonat, Miturile comunismului românesc (1998): „Uniunea Sovietică a dat tonul printr-o amplificare fără precedent, începând din anii ’30, a înfăptuirilor istorice și valorilor naționale rusești (...) Prin 1950, un întreg sistem era pus la punct, potrivit căruia, cu puţine excepţii, întreaga ştiinţă şi tehnologie mondială fuseseră create de savanţii ruşi. Protocronismul românesc nu a făcut, câteva decenii mai târziu, decât să preia şi să adapteze acest model“.
Deși manifestul partidului comunist al lui Marx și Engels (1848) proclama că „proletarii nu au patrie“, propaganda sovietică începe de atunci să celebreze în felul ei istoria și pe omul rus pionier în toate domeniile. Miticii eroi ruși precum Ivan cel Groaznic sau Petru cel Mare revin în panteon, iar figurile istorice ale celorlalte naționalități sovietice sunt puse sub obroc, conform sloganului „național în formă, socialist în conținut“ formulat de Stalin, aflăm din volumul Stalin and stalinism al istoricului irlandez Martin McCauley.
Accentul cade pe prioritățile științifice, fiind postum recuperați și savanți ruși morți înainte de Marea Revoluție din Octombrie. Astfel, inventatorul radioului este Alexandr Popov, nu italianul Guglielmo Marconi. Mașina cu abur i se datorează lui Ivan Polzunov, nu scoțianului James Watt. Știința sovietică este în avans față de cea occidentală, în aceeași măsură în care comunismul a depășit capitalismul. Mitologia științifică este parte integrantă a demonstrației de superioritate. Savanții URSS triumfă asupra naturii și grâul ajunge să fie cultivat pe țărmurile Oceanului Arctic, tot ei descoperă leacul pentru cancer sau elixirul tinereții, ne rememorează Adrian Cioroianu în articolul său, Lumina vine de la Răsărit. „Noua imagine“ a Uniunii Sovietice în România postbelică, 1944-1947“, inclus tot în Miturile comunismului românesc.
Protocronismul românesc, fără a lăsa de izbeliște științele, privilegiază domeniul literar și „structurile mitologice vehiculate în retorica indigenistă (...) mizau evident pe obsesii și sensibilități naționale diferite“ în România față de URSS, constată Tomiță. Inclusiv pe obsesia lui Ceauşescu de a se distanța de sovietici, pe care protocroniștii o alimentau abundent.
Dacă Gogu Rădulescu îi acuza pe protocroniști de îndepărtare de la ortodoxia marxistă și deviaționism legionaroid, sociologul parizian Michel Dion conchide în cartea sa Essai sur le fanatisme contemporain. Des Hommes nouveaux de Roumanie aux combattants d’Allah (2002) spre o convergență a celor două totalitarisme în faza terminală a regimului Ceauşescu: „Partidul a acaparat foarte repede protocronismul pentru a-l transforma într-o piatră de temelie a concepției sale asupra românității. Calea românească a socialismului, care își afirma verbal diferența așa-zis radicală față de modelul sovietic, era o ilustrare vie a protocronismului în acțiune. (...) delirul protocronist al anilor ’80 a urmat același drum precum cel al naționalismului legionar creștin interbelic. Ambele s-au dedat la o exaltare deșănțată a trecutului dacic (...) Ambele, în goana lor după un imposibil Om nou al viitorului, nu erau oare condamnate la aceste deliruri protocroniste sincrone?“.
Dacă asemănări fără doar și poate există, diferențele nu sunt totuși mai puțin flagrante, de la raportarea la proprietatea țărănească (individuală și sacralizată de către legionari, colectivizată de comuniști, apoi sistematizată de Ceauşescu după 1974 într-un faraonic proiect de modernizare) la dimensiunea religioasă. Însă pentru a contextualiza mai bine această constatare a sociologlui parizian, ar trebui să abordăm o altă dimensiune extrem de încărcată simbolic a național-comunismului românesc, aceea a istoriografiei. Despre ea, puteți citi în cartea mea Două veacuri de populism românesc, recent aparută la Editura Humanitas.
