Șah la președinte. Pierdem războiul cu corupții?

Pe cât de absurd, pe atât de periculos - ce altceva putem spune despre textul Declarației adoptate de Parlamentul României pe 8 mar­tie, cu votul PSD, ALDE și UDMR? Este absurd să-l acuzi pe președinte de „abuz de drept“ pentru că a sesizat CCR în chestiunea adop^­tării OUG 13. Și cine a sta­bilit vreodată, într-un stat de drept care se bazează pe egalitatea în fața legii a tu­tu­ror - guvernanți și guvernați deopotrivă - dreptul „ex­clu­siv al parlamentului de a tra­ge guvernul la răspundere“? Niciun text constituțional nu exclude intervenția magistraților în momentul în care apar suspiciuni privind săvârșirea de fapte penale de către guvernanți, chiar dacă, fără a putea invoca niciun articol cons­ti­tu­țional, „parlamentul își reafirmă supremația po­litică față de toate celelalte instituții pu­blice“. Cum afirma Cătălin Predoiu, într-o ana­li­ză pertinentă a documentului, este „un text care mustește de excese“ și de intoleranță la adresa celorlalte puteri din stat - executivă și judecătorească -, ignorând cu desăvârșire prin­cipiul separării puterilor, neacceptat ni­cio­dată în fond de PSD, care presupune ega­li­ta­tea, controlul reciproc și colaborarea acestor puteri. În sfârșit, este de-a dreptul ridicol să pretinzi ca, în urma recentei decizii a CCR, să înceteze „o dată pentru totdeauna“ acțiunile „de subminare a rolului și prestigiului par­la­mentului“. Prestigiul se câștigă, nu se proc­la­mă, chiar dacă domnul Tăriceanu nu știe acest lucru. Ce prestigiu poate avea un parlament în care președinții celor două Ca­mere au serioase probleme pe­nale, în care președintele Co­mi­siei juridice promovează gra­țierea corupților și în care o co­hortă de parlamentari cu do­sa­re penale se luptă să le­gi­fe­reze grațierea pedepselor pen­tru faptele penale de care sunt ei înșiși acuzați - a se ve­dea ca­zul deputatului UDMR Tán­czos Barna. Și totuși, nu aceas­tă megalomanie specifică pigmeilor e cea mai mare problemă a Declarației Par­la­men­tului, ci semnificația sa politică, de au­tentică de­cla­ra­ție de război, a frăției po­li­ti­ci­e­ni­lor penali, ex­ponenți ai „sistemului ti­că­loșit“, împotriva sing­urului om politic care și-a asumat sus­ți­ne­rea luptei anticorupție, și anu­me șeful statului.

Era firesc să ajungem aici, pentru că hoția - de­­numită elegant corupție - nu e com­pa­ti­bi­lă cu democrația, care presupune statul de drept. De aceea nu am avut noi niciodată o de­m­o­cra­ție autentică, ci doar una „originală“. PSD a construit un sistem politic bazat pe spo­lie­rea banului public și a generat o clasă po­li­tică adaptată în integralitatea sa acestui obi­ec­tiv. Din același motiv, justiția a fost miza cea ma­re a puterii politice. Aderarea la UE a pus în pericol securitatea sistemului, asi­gu­ra­tă de com­plicitatea dintre oamenii de afaceri de carton, po­liticienii veroși și magistrații vân­duți, iar suc­cesele campaniei anticorupție au fă­cut ca, pen­tru liderii politici corupți (adică aproape toți), funia să se apropie periculos de par. Speriați, au atacat prin ordonanțele-ele­fant, de­clan­șând un război de uzură, despre ca­re am tot scris aici. Societatea civilă a câș­ti­gat o bătălie - după care pare să fi obosit. Co­rupții însă nu pot obosi, pentru că, dacă sta­tul de drept este lă­sat să funcționeze, ajung di­rect la închisoare. Așa că s-au repliat și au pornit la contraatac, pentru a arunca în aer acest nefericit de stat de drept, cu riscul de a transforma din nou Ro­mânia în „copilul-pro­blemă al Europei“.

S-a înțeles de altfel foarte repede că De­cla­ra­ția Parlamentului este un act premergător pr­o­cedurii de suspendare a președintelui, demers pe care PSD-ALDE îl pregătesc încă de la în­ce­pu­tul actualei legislaturi. După protestele din februarie, probabil că domnul Dragnea a de­cis că asaltul final asupra DNA și asupra Par­che­tului General nu mai poate fi amânat. Asi­stăm zi de zi la escaladarea acestui asalt, prin CCR, prin oamenii politici care și-au asumat de­molarea DNA, prin televiziunile penalilor și prin ministrul Justiției, care încearcă să for­țe­ze demisia procurorilor Laura Codruța Kövesi și Augustin Lazăr. Personajul-cheie este, însă, din punct de vedere procedural, președintele Klaus Iohannis, singurul care poate semna de­cre­tul de revocare. Era deci logic ca par­la­men­tul penalilor să se îndrepte împotriva lui. Șan­ta­jiștii puterii, care au o majoritate exagerat de confortabilă în parlament, și-au arătat muș­chii și colții și au ticluit un document ca­re poate oricând constitui o bază pentru de­clanșarea procedurii de suspendare.

Președintele este pus într-o situație aproape fără ieșire: dacă cedează în fața șantajului, pier­de prestigiul câștigat în ultimele luni prin susținerea DNA; iar dacă nu cedează și nu-i revocă pe cei doi, atunci riscă suspendarea. Es­te suficient ca locul său să fie luat timp de o lună de Călin Popescu Tăriceanu, pentru ca procurorii incomozi să fie revocați și pentru ca Legea grațierii, cu toate amendamentele ca­re ne transformă într-un rai al infractorilor, și, eventual, Legea de modificare a Codului Pe­nal, promisă de ministrul Justiției, să fie pro­mulgate cu celeritate. După acest prăpăd, Klaus Iohannis se va putea întoarce la Co­tro­ceni, presupunând că va avea câștig de cauză la referendumul de demitere, dar va fi mult slăbit și izolat. Cel puțin așa calculează dom­nii Dragnea și Tăriceanu.

Ne aflăm, așadar, într-o criză politică de o gra­vitate fără precedent, pentru că adversarii de­mocrației și ai statului de drept sunt pu­ter­nici, abili și motivați, iar apărătorii ei puțini și slabi, președintele Iohannis fiind, practic, un general fără armată. Optimiștii se consolează cu ideea că adesea crizele oferă oportunități pentru inovații și demersuri curajoase. Așa este. Dar o fi valabil și la noi?