De același autor
Incapabile să propună soluţii alternative, PNL şi PSD au reacţionat anemic, căci niciunul nu a fost capabil să producă o rezoluţie politică şi ambele s-au limitat la declaraţii retorice ale liderilor.
După cum era de aşteptat, partidele de opoziţie au profitat de discursul incendiar al preşedintelui Băsescu din 6 mai pentru a marca puncte împotriva Executivului. La drept vorbind, nici nu era greu, căci măsurile anunţate de şeful statului sunt extrem de dure, lovesc nu numai în funcţionarii parazitari, ci şi în medici, profesori şi, mai ales, pensionari, iar absenţa unui program complet de reformă, care să cuprindă, de pildă, şi măsuri de reducere a achiziţiilor, a întărit convingerea multora că preţul crizei va fi plătit de cei care nu au nicio vină pentru situaţia critică în care ne aflăm.
Deşi este greu să ratezi o astfel de ocazie, Victor Ponta şi Crin Antonescu au reuşit deplin, crezând probabil că se acoperă de glorie. Liderul PSD a adoptat o strategie „emo“, imaginându-şi că recursul la hiperbole, de tipul „genocid social“, poate masca absenţa unui program propriu, fundamentat şi realist, de măsuri anticriză. S-a văzut dintr-o dată că nici domnul Ponta, nici colaboratorii săi nu au propus absolut nimic pentru ieşirea din criză şi că, de fapt, de mai bine de un an nu au făcut altceva decât să se lamenteze prin talk-show-uri. În loc de soluţii, aşadar, liderii PSD au oferit vorbe goale – căci Mircea Geoană nu a dorit să se lase mai prejos, ci a lansat propria figură de stil, acuzându-l pe Traian Băsescu că ar fi lansat „o mică bombă nucleară“. Nu mai spunem că adjectivul „mică“ anulează efectul dramatic dorit de preşedintele Senatului, dar observăm că nu este suficient să arborezi o mască funerară ca să convingi lumea că te preocupă problemele ţării; mai este nevoie şi de analize şi de contramăsuri, de competenţă şi seriozitate, ca electoratul să te perceapă ca pe o alternativă viabilă.
Mai onest în reacţia lui iniţială, „la cald“, preşedintele PNL, Crin Antonescu, a salutat cu jumătate de gură faptul că TVA şi cota unică vor fi menţinute la nivelurile actuale, dar a deplâns, cum se cuvenea, duritatea reducerilor fondurilor de pensii şi de salarii, calificate drept „o plasare cinică şi de o violenţă fără precedent pe umerii celor mai fragili membri ai societăţii“. În rest, atât PSD, cât şi PNL au avut un discurs aproape identic, avertizând – pe ce temei? - că programul de austeritate nu va duce la redresarea finanţelor publice, ceea ce va face ca impozitele şi taxele să crească inevitabil. Incapabile să propună soluţii alternative, PNL şi PSD au reacţionat de fapt anemic, căci niciunul nu a fost capabil să producă o rezoluţie politică şi ambele s-au limitat la declaraţii retorice ale liderilor.
Lipsa de substanţă a reacţiei celor două partide de opoziţie a generat o oarecare derută şi în rândul liderilor sindicali, care au reacţionat diferenţiat, de la îndemnurile demolatoare ale preşedintelui Sed Lex Vasile Marica („suntem decişi să dăm jos guvernul, dacă se decide reducerea tuturor posturilor cu 20%“) până la poziţia raţională a liderului BNS Dumitru Costin („e mai bine decât să crească taxele“). Trebuie să recunoaştem că liderii sindicali s-au dovedit nu doar mai realişti decât liderii politici, ci şi mai pragmatici, trecând imediat la acţiune şi cerând de urgenţă o întrevedere cu şeful statului. Acesta a răspuns prompt şi i-a primit duminică, dezamorsând, cel puţin pentru moment, o situaţie ce putea deveni explozivă. Dacă Vasile Marica a rămas de neclintit, iar liderul FSLI Aurel Cornea nu a renunţat la protestele programate, Bogdan Hossu şi Dumitru Costin au fost mai rezervaţi în declaraţii, urmând să se pronunţe definitiv abia după ce vor vedea tot setul de măsuri preconizate de guvern şi, probabil, modul în care va funcţiona comisia tripartită guvern-patronate-sindicate, pe care a propus-o preşedintele pentru elaborarea măsurilor concrete de restructurare.
Desigur, liderii sindicali pot oricând vira către o poziţie ostilă, agresivă, adică pot declanşa o campanie de demonstraţii şi greve care să destabilizeze ţara. Deocamdată însă, ei par să evalueze şi posibilitatea de a-şi consolida postura de parteneri de negociere ai guvernului, măcar pentru a limita daunele pe care le-ar putea genera acţiunea necontrolată a acestuia din urmă. Este de aşteptat, aşadar, ca federaţiile şi confederaţiile sindicale să acţioneze diferenţiat, în funcţie de interesele membrilor lor, dar şi de inteligenţa şi independenţa politică a liderilor. Nu ne aşteptăm, de pildă, ca sindicaliştii din învăţământ, domeniu puternic dominat de PSD, să renunţe cu uşurinţă la grevele anunţate - şi la presiunile pe care le exercită asupra cadrelor didactice care ar dori să-şi facă meseria –, dar este posibil ca BNS şi Cartel Alfa să nu deschidă un război social în toată regula.
Cu alte cuvinte, apocalipsa anunţată de politicieni ar putea fi amânată. În orice caz, în acest moment, în ciuda unor aberaţii susţinute de unii dintre ei (care cereau ca şi mediul privat, deja decimat, să suporte rigorile crizei!), liderii confederaţiilor sindicale s-au dovedit, în această primă fază, parteneri de discuţie mai relevanţi şi mai competenţi decât liderii partidelor de opoziţie (PSD şi PNL).
Aceştia din urmă vor depune probabil o moţiune de cenzură, dacă vor fi capabili să-şi armonizeze ambiţiile şi textele, dar probabil se vor ruga Celui de Sus ca ea să cadă, căci ultimul lucru pe care şi l-ar putea dori ar fi să-şi asume răspunderea guvernării într-un asemenea moment de criză. Probabil că şi ei ştiu că gestionarea dezastrului cumulat, produs de toate guvernele de tranziţie, este mult mai complicată decât participarea la talk-show-urile puse în scenă de oamenii lui SOV şi Dan Voiculescu. //
