De același autor
Dacă tot ne preocupăm de ceva vreme, în mod steril, de brandul de ţară, adică încercăm să ne definim personalitatea, poate nu ar strica să scoatem capul pe ferestruica bunkerului numit România şi să vedem la ce standarde internaţionale ne raportăm. Vom afla, printre altele, că fostul preşedinte al Coreei de Sud, Roh-Moo-Hyun, s-a sinucis pe 23 mai pentru că nu mai putea suporta povara morală a acuzaţiilor de corupţie care i se aduseseră, iar în Marea Britanie clasa politică este pe cale să fie decimată de scandalul deconturilor abuzive ale miniştrilor şi parlamentarilor, care, profitând de un sistem permisiv, au decontat pe bani publici cheltuieli personale. Revolta alegătorilor a dus nu numai la returnarea banilor, ci şi la importante revocări din funcţie şi demisii, din care cea mai răsunătoare este demisia speakerului Camerei Comunelor, Michael Martin, gest fără precedent în istoria Parlamentului britanic.
Dacă la noi aceste subiecte nu s-au bucurat de prea multă atenţie, este pentru că nimeni nu se mai aşteaptă ca în România conceptul de ruşine să funcţioneze în viaţa publică: au păţit oare ceva parlamentarii care au încasat bani de chirie, deşi aveau proprietăţi în Bucureşti? Sau demnitarii aflaţi în situaţie de incompatibilitate, cum sunt cei patru parlamentari-rectori sau preşedintele ANI? Lipsa de jenă a celor vizaţi de dezvăluiri mai vechi sau mai recente se bazează atât pe convingerea că în România doar fraierii se ruşinează, cât şi pe constatarea că toţi cei care au luat în serios lupta contra corupţiei au fost excluşi din sistem. Calomniile PSD, PNL şi UDMR la adresa Monicăi Macovei, de pildă, constituie ştiri zilnice şi nu am putea spune că PD-L o apără bărbăteşte, ci mai degrabă muţeşte.
Recent, situaţia creată în jurul codurilor – civil şi penal – a dus la un nou val de acuzaţii din partea PSD la adresa Monicăi Macovei. În aparenţă, ele nu ar avea nicio noimă, de vreme ce PSD, în pofida opoziţiei manifestate anterior, a acceptat pe 18 mai ca Executivul să-şi asume răspunderea în parlament pentru două dintre cele patru coduri restante. Contrazicând afirmaţiile anterioare ale liderilor PSD, care strigau sus şi tare că UE nu ne cere adoptarea codurilor, Victor Ponta a recunoscut senin exact contrariul, şi anume că atât codurile, cât şi avizarea dosarelor parlamentarilor cercetaţi de DNA fac parte dintre criteriile de performanţă stabilite de CE. Această bruscă revenire a memoriei se explică prin noul context creat de ameninţarea CE cu suspendarea fondurilor europene pentru România după modelul bulgăresc. În consecinţă, ca să nu răspundă politic pentru obstrucţionarea constantă a reformelor cerute de UE, PSD recurge la vechea strategie de a da vina pe cei în faţa cărora este nevoit să cedeze. Conştienţi de tot ce au făcut de-a lungul anilor, domnii Iliescu, Geoană, Ponta and co. speră ca, interpretând în canon aria calomniei, să acopere adevărul printr-o nouă diversiune. Mai din lene, mai din ticăloşie, presa nu a făcut niciun efort să le demonteze acuzaţiile aberante, abdicând de la responsabilitatea fundamentală a restabilirii adevărului.
Astfel, deşi argumente existau din belşug, nimeni nu i-a combătut pe patriarhul PSD Ion Iliescu şi pe tânăra speranţă Victor Ponta, când aceştia i-au acuzat pe Monica Macovei şi pe preşedintele Băsescu de ipocrizie şi de întârzierea adoptării codurilor: „Încercăm să reparăm acum ce a stricat acum patru ani talentata doamnă Macovei“ – s-a lamentat domnul Ponta, adăugând: „Aveam un Cod Penal, nu i-a plăcut doamnei Macovei, că nu se numea Codul Penal Macovei, şi de patru ani jumate stăm şi ne certăm“.
Să vedem însă ce Cod Penal aveam noi în 2004, de nu i-a plăcut Monicăi Macovei: după cum a declarat la Deutsche Welle însuşi Ion Iliescu, era vorba de Codul Stănoiu, elaborat sub oblăduirea acelei Condoleezza Rice a României, pe care Adrian Năstase a fost nevoit s-o îndepărteze din funcţie ca să nu ratăm integrarea în 2007. Mai mult, nu Monica Macovei a fost cea care a cerut ca el să nu intre în vigoare, ci însăşi Comisia Europeană, ai cărei experţi i-au reproşat o serie de deficienţe majore, dintre care amintim doar încadrarea la categoria „delicte“ (adică fapte de importanţă minoră, care atrag pedepse uşoare) nu numai a violului şi a tâlhăriei, ci şi a „spălării de bani“, „constituirii de organizaţii fasciste“, „ameninţării în scop terorist“ sau a „traficului de influenţă“, deşi în mod normal ar fi trebuit încadrate la „crime“. Iată aşadar ce le-a plăcut lui Ion Iliescu şi lui Victor Ponta şi nu le-a plăcut experţilor CE şi Monicăi Macovei şi, mai ales, iată de ce ne certăm de patru ani şi jumătate: pentru că PSD pune interesele membrilor săi mai presus de cele ale ţării şi de aceea a sabotat reforma justiţiei şi demersurile pentru combaterea corupţiei, forţând instituirea monitorizării UE pe aceste două teme.
Nu putem epuiza într-un articol de ziar epopeea acestui sabotaj politic; ar fi nevoie de o carte. Putem însă să amintim câteva episoade semnificative, în speranţa că vor activa memoria cititorilor: cruciada dusă împotriva lui Daniel Morar, în ciuda recomandărilor europene; proiectul de amendament neconstituţional al PSD-PC care prevedea ca şefii de direcţie din Parchetul General să fie numiţi de CSM, nu de preşedinte; blocarea cercetării lui Adrian Năstase de către DNA; „sfânta revoltă“ a oamenilor PSD de la Curtea Constituţională (Ioan Vida) şi de la ÎCCJ (Nicolae Popa, fost consilier al lui Ion Iliescu la Cotroceni) atunci când experţii CE le-au cerut, cu doi ani în urmă, să le explice de ce sunt returnate la Parchet dosarelor marilor corupţi; şi, ca un corolar, dezmăţul deputaţilor PSD, PNL şi UDMR coordonaţi de Sergiu Andon, care au adoptat în octombrie 2007 un Cod de Procedură Penală care desfiinţa practic flagrantul, prevedea ca percheziţiile şi interceptarea convorbirilor telefonice să se facă doar cu voie de la cei anchetaţi, reducea durata cercetării penale la şase luni şi permitea avocaţilor să întrerupă anchetele invocând vicii minore de procedură. Evident, CE a respins aceste iniţiative, dar PSD nu a renunţat la sabotaj, ci a încercat doar să-l disimuleze printr-un discurs agresiv şi să-l transfere unor ONG-uri manipulate de asociaţi ai săi. Aşa s-a ajuns la acţionarea guvernului în justiţie de către Coaliţia „Opriţi Codurile“, a cărei porta-voce este Victor Alistar, descris de ziarul Curentul ca un apropiat al PSD.
Ca să revenim de unde am început articolul, putem conchide că adevăratul brand de ţară al României se defineşte astăzi prin lipsa de ruşine, refuzul memoriei, triumful diversiunii. Desigur, sloganul „România „ţara diversiunilor, a calomniei şi a neruşinării“ nu va câştiga nicio finanţare de la guvern, dar asta nu înseamnă că nu ni se potriveşte. //