Blair

Daca Tony Blair nu ar fi existat, el ar fi trebuit inventat, tot asa cum Marea Britanie ar fi trebuit inventata daca nu ar fi existat, pentru a aduce din cand in cand restul Europei cu picioarele pe pamant. Daca in secolele XVII-XVIII europenii au putut sa fuga de intoleranta religioasa si politica peste ocean si sa intemeieze acolo un stat eliberat de constrangerile unei Europe sclerozate, astazi nu mai exista nici un continent virgin spre care sa se indrepte europenii sufocati de inertia si rigiditatea asa-numitului “model european”, care se reduce de fapt la super-protectia sociala asigurata francezilor si germanilor, in dauna competitivitatii economice. Statele europene insesi au recunoscut ca au esuat in efortul lor de a pune in aplicare Agenda Lisabona, acel ambitios program economic menit sa reduca decalajul tehnologic si economic dintre UE si SUA.
Cu cat devine mai clara superioritatea economica si stiintifica a Americii, cu atat se inversuneaza mai tare politicienii francezi in apararea unui model economic si social care nu se mai sustine, cu atat se ascut accentele antiamericane din discursul lor si cu atat se amplifica temerile francezilor si germanilor fata de consecintele globalizarii, fenomen care a devenit o sperietoare pentru aparatorii acestui ancien régime, aparat de Jacques Chirac si Gerhard Schroeder. Ceea ce uita acesti politicieni obositi si depasiti deja de istorie este ca globalizarea va avea in curand nu numai trasaturile lui Uncle Sam, ci si ochii oblici ai chinezilor si tenul masliniu al indienilor. Afirmarea Chinei si Indiei ca puteri economice va pune tot mai mult la incercare competitivitatea economica a Europei. Rabatul britanic, invocat la Luxembourg de Jacques Chirac ca problema fundamentala, apare astfel ca o diversiune penibila in comparatie cu marile provocari pe care prezentul si viitorul apropiat le pun in fata batranului continent.
Despre aceasta realitate incomoda le-a vorbit Tony Blair parlamentarilor europeni pe 23 iunie, intr-un discurs care schita prioritatile presedintiei britanice a UE. Cu tact si farmec, premierul britanic a incercat sa-i faca sa inteleaga ca idealul Europei unite nu poate supravietui decat prin adaptarea la noile conditii, in nici un caz prin inertie: “Daca Europa va fi invinsa de euroscepticism sau daca natiunile europene, confruntate cu aceasta imensa provocare, vor prefera sa intre in defensiva, sperand ca astfel vor putea evita globalizarea si toate schimbarile din jur, ca vor putea sa se refugieze intr-o eterna reluare a acelorasi politici europene, atunci riscam un esec. Un esec major, la o scara uriasa, strategica”. Ca sa fie mai convingator, Tony Blair le-a amintit confratilor sai ca modelul social european produce in prezent 20 de milioane de someri si ca rata productivitatii in Europa este mult sub cea din Statele Unite; ca India are mai multi absolventi de facultati cu profil stiintific decat Europa; China si-a marit de trei ori cheltuielile pentru cercetare si dezvoltare in ultimii cinci ani, in timp ce continentul nostru a cunoscut o scadere a tuturor indicatorilor unei economii moderne - calificare profesionala, IT, cercetare si dezvoltare etc.
Raspunsul la provocarile lumii moderne nu este deci retragerea in trecut, ci schimbarea, inovatia. Pentru aceasta, spune Blair, este nevoie de leadership din partea clasei politice: “In asemenea momente, oamenii politici moderati trebuie sa fie capabili sa conduca, sa dea o directie. Daca nu o fac, atunci procesul politic va fi deviat de extreme... Iata ce se intampla acum in Europa”.
Judecand dupa reprosurile care i-au fost aduse Marii Britanii la intalnirea la varf de la Luxembourg incheiata intr-un grandios fiasco, este poate surprinzator ca, doar cu o saptamana mai tarziu, discursul lui Tony Blair a fost primit in Parlamentul European mai bine decat se astepta. Desigur, nu uitam huiduielile care l-au insotit cand a declarat ca este un “pro-european pasionat”, nici criticile unor oficiali si parlamentari francezi, dar pana si cotidianele franceze Libération si Le Monde i-au dat dreptate in privinta necesitatii de a reforma politica agricola comuna, care aloca 40% din bugetul comunitar in beneficiul fermierilor, care reprezinta 5% din populatia UE si produc doar 2% din PIB. Nevoia de reforma a UE a fost recunoscuta de toata lumea - cu exceptia guvernantilor francezi si germani.
Forta lui Blair nu a stat insa doar in argumentele sale pertinente, ci si in trecutul sau de reformator autentic. El este cel care a transformat Partidul Laburist britanic intr-un partid modern de centru-stanga, eliminand, printre altele, clauza care cerea nationalizarea mijloacelor de productie. Fapt nemaiintalnit in istorie, laburistii au obtinut sub conducerea sa in 2005 al treilea mandat la guvernare. Spre deosebire de Chirac si Schroeder, Blair este un lider de succes, iar britanicii o duc chiar foarte bine. Economia lor functioneaza, rata somajului fiind de doar 4,7%, fata de 10,2% in Franta si 11,8% in Germania.
Si ar mai fi de spus ceva: Tony Blair este un intelectual. Are un stil oratoric accesibil, dar elegant, isi expune argumentele cu claritate si convingere, asa cum numai in scolile si universitatile britanice se invata. Daca cineva va vedea in aceste randuri o aluzie transparenta la calitatea intelectuala mediocra a liderilor politici autohtoni sau va citi o tristete iremediabila cauzata, prin comparatie, de lipsa de cultura politica de pe plaiurile mioritice, ca si de lipsa de viziune, de stil si de eleganta de pe la noi - atunci nu pot decat sa-i dau dreptate si sa ma recunosc vinovata. Coupable. Guilty.