De același autor
Înecată de zgomotul şi furia pe care le-a generat demisia Monicăi Iacob Ridzi, lansarea oficială a candidaturii lui Crin Antonescu la prezidenţiale a fost un eveniment ratat. Suportul tehnic inadecvat, cu o sală care fierbea în lipsa aerului condiţionat, izbucnirile vitriolice ale lui Emil Constantinescu, atenţia mediocră acordată de mass-media, sondajele de opinie apărute ulterior şi probleme interne ale PNL, evidenţiate de alcătuirea echipei de campanie, au jucat toate un rol în acest eşec. Niciunul dintre ele însă nu-i poate face mai mult rău candidatului liberal decât o analiză a discursului şi a programului său prezidenţial – în măsura în care o serie de notiţe redactate neglijent poate fi numită cu adevărat program prezidenţial.
Să ne concentrăm aşadar asupra esenţei, nu asupra elementelor de prezentare şi să vedem ce profil de preşedinte ne promite domnul Antonescu. Vom avea din start o nedumerire: preşedintele PNL afirmă răspicat că „epoca preşedintelui-jucător s-a terminat“ pentru că un astfel de preşedinte „are o echipă, are oamenii lui“. În schimb, declamă patetic liderul PNL: „eu vreau nu să fiu jucător, ci să fiu un preşedinte al tuturor românilor care au o speranţă, care vor să tragă pe cineva la răspundere pentru viaţa lor şi pentru viitorul lor“. Foarte bine, dar de ce nu poate un preşedinte jucător să fie al tuturor românilor? Pentru că are o echipă? Din păcate, discursul şi programul domnului Antonescu sunt pline de asemenea inconsecvenţe rezultate din beţia de cuvinte tipică acestui recent lider al PNL, care nu pare a fi capabil să distingă între vorbe şi cuvinte. De aceea, poate că, în loc de substanţă politică, nu găsim în programul domnului Antonescu decât un amestec inform de măsuri administrative concrete cu sloganuri cât se poate de generale.
Astfel, domnul Antonescu, deşi declară că nu este jucător, propune măsuri economice demne de un viitor premier, cum ar fi o cotă unică de 10%, TVA de 15%, reducerea contribuţiilor sociale la jumătate sau reduceri de 5-10% pentru plata la termen a impozitelor, fără a prezenta însă impactul acestora asupra bugetului naţional în timp de criză şi fără a preciza cu ce aliaţi politici ar putea fi puse în aplicare, ştiut fiind faptul că PSD, partenerul de prelidecţie al PNL, are cu totul alte idei economice. Nici nu ni se spune cum se va realiza în practică de pildă o măsură ca „stimularea creării locurilor de muncă în zone defavorizate“. Domnul Antonescu nu se încurcă însă în amănunte, ci are pretenţia că urmăreşte o viziune.
Diagnosticul său este corect în privinţa absenţei unui proiect naţional postintegrare, dar programul său este prea schematic pentru a oferi un astfel de proiect, care nu se poate baza pe sloganuri patetice de tipul „România celor care muncesc, celor care învaţă, celor care au aspiraţii“ sau „Cheia prosperităţii românilor: mai puţină politică şi birocraţie, mai multă economie“. Mai mult, în domeniul educaţiei, candidatul nu are idei proprii, ci promite că se va inspira „din documente programatice, strategice, europene şi naţionale, dintr-o viziune a societăţii deschise, o societate a cunoaşterii“; iar în privinţa reformei justiţiei ne cutremură cu propunerea ca magistraţii să fie salarizaţi „în funcţie de numărul sentinţelor corecte pe care le pronunţă, cu penalizări proporţionale cu numărul de sentinţe infirmate de instanţele superioare“.
O astfel de propunere reprezintă o încălcare grosolană a independenţei puterii judecătoreşti şi introduce un criteriu de evaluare arbitrar şi periculos, bazat pe presupunerea că instanţa superioară are întotdeauna dreptate. În virtutea acestui raţionament de pildă, judecătorii constănţeni, care au achitat-o pe ziarista Feri Predescu în procesul intentat de Radu Mazăre, ar trebui să fie penalizaţi pentru că sentinţa lor a fost infirmată de instanţa judeţeană, care a condamnat-o la o amendă astronomică, în contradicţie cu jurisprudenţa CEDO. Regret, dar despre CEDO, despre libertăţi civice şi mai ales despre libertatea de expresie nu am citit nici măcar o silabă în proiectul candidatului liberal.
În sfârşit, ajungem şi la politica externă, domeniu în care preşedintele are atribuţii constituţionale incontestabile. Nici aici nu scăpăm de generalităţi de genul „o Europă puternică“ şi rămânem nelămuriţi cu privire la conţinutul unor obiective enunţate lapidar, cum ar fi „refondarea parteneriatului cu Statele Unite ale Americii“ (de ce şi cum trebuie refondat?) sau „un nou nivel şi o nouă calitate“ în raporturile cu Federaţia Rusă. Totodată nu explică ce înseamnă „o relaţie normală cu Republica Moldova“, limitându-se la enunţarea acestui deziderat. Cam puţin pentru un candidat care pretinde a avea viziune.
Sperăm că domnul Antonescu nu se gândeşte la susţinerea necondiţionată a comuniştilor lui Vladimir Voronin şi a politicii lor antiromâneşti. Restul obiectivelor de politică externă nu depăşesc nivelul unor însemnări menite probabil să-i amintească liderului PNL că trebuie să mediteze asupra lor: „Politica de vecinătate. Marea Neagră“; „Turcia, Caucazul de Sud şi Asia Centrală. Politica de securitate energetică“; „Relaţii strategice. Diplomaţie economică“; „politică mai activă în raport cu românii de pretutindeni“. Atâta scrie, atât cităm!
Dincolo de calitatea programului, ar mai fi de menţionat şi credibilitatea candidatului: de ce am crede că un politician care a petrecut 17 ani în parlament, fără a avea nicio iniţiativă proprie, ar fi acum capabil de viziune şi de acţiune? Totodată, deşi cultivă imaginea de om neaservit niciunei forţe din culisele politicii, legăturile sale cu Dinu Patriciu sunt de notorietate, iar banii pentru campanie nu pot veni din conturile sale proprii, pentru că se laudă că nu are acumulări materiale. Pe de altă parte, domnul Antonescu a fost nevoit de presiunile din partid să-i coopteze în echipa de campanie pe Călin Popescu Tăriceanu şi pe finul său Bogdan Olteanu. Cum rămâne atunci cu înnoirile promise, cu ruptura de trecut şi, mai ales, cu independenţa candidatului liberal?
Să admitem în final faptul că prezentarea unui program atât de lipsit de substanţă de către un candidat la preşedinţie din partea unui partid important cum este PNL, care îşi mai revendică şi rădăcini istorice, nu este doar problema personală a lui Crin Antonescu, ci o măsură a calităţii îndoielnice a liderilor noştri politici şi a standardelor joase ale întregii clase politice. Niciun politician nu are cultura politică şi viziunea corespunzătoare postului pe care-l ocupă; niciunul nu a manifestat convingeri politice solide – cu excepţia lui Ion Iliescu. Uimitor în cazul lui Crin Antonescu este că nici măcar consilierii care i-au alcătuit programul nu au depăşit superficialitatea politicienilor. //
