De același autor
Numai ca ministrul Muncii a finalizat textul abia la începutul lui decembrie. Criticilor vehemente ale opozitiei la adresa folosirii abuzive de catre Executiv a procedurii angajarii raspunderii premierul Adrian Nastase le-a raspuns cu cinism ca dezbaterea legii de catre alesii poporului ar fi întarziat adoptarea sa. Adevarat, dar ar fi permis si depunerea unor amendamente care ar fi corectat eventual aberatiile. În felul acesta reputatia Parlamentului de masina de vot, altfel irelevanta, se întareste prin actiunea liderilor unui partid si unui guvern mai mult social decat democrat. Ministrul Muncii, Marian Sârbu, se apara sustinand ca s-a consultat cu liderii sindicali si patronatele. Astfel de negocieri sunt insa adecvate pentru chestiuni salariale, nu pentru o lege fundamentala, iar legitimitatea unor parlamentari alesi prin vot universal nu poate fi comparata cu reputatia dubioasa a catorva lideri sindicali alesi la congrese aranjate sau a unor organizatii patronale cum este UGIR 1903, bantuita de controverse de la crearea sa si acuzata de afiliere la Ministerul Industriilor.
Lasand la o parte chestiunile de principiu, care oricum "nu se poarta", trebuie sa remarcam faptul ca voluminosul document nici macar nu este un Cod în adevaratul înteles al cuvantului, el urmand sa fie completat de nu mai putin de 21 de legi speciale, cum observa deputatul PD Gheorghe Barbu, dar si presedintele Camerei de Comert Româno-Americane, Obie Moore.
Din fiecare fila a Codului razbate, de altfel, mentalitatea dogmatic socialista a ministrului Marian Sârbu: patronii sunt doar buni de plata, iar libertatea lor trebuie îngradita cu orice pret. O prevedere aberanta din Cod îi obliga pe patroni sa angajeze aceiasi oameni pe care i-au dat afara: concret, în cazul unor concedieri colective din motive economice, patronii trebuie nu doar sa le asigure concediatilor "masuri sociale", ci sa supuna concedierea aprobarii sindicatului. În plus, daca situatia economica se îmbunatateste în mai putin de un an, patronul este obligat sa re-angajeze aceiasi oameni. Se stie prea bine ca, la orice disponibilizare, patronul renunta în primul rând la angajatii mai putin valorosi. În loc sa fie ajutat sa se relanseze împrospatându-si forta de munca, el este obligat sa recurga la aceiasi oameni de care s-a lipsit. Nici conditiile de concediere individuala nu sunt mai usor de îndeplinit, ceea ce l-a facut pe Obie Moore sa se plânga de absenta oricaror prevederi care sa-i oblige pe angajati sa presteze o munca de calitate. Plângeri similare a formulat si Asociatia Oamenilor de Afaceri, tot fara folos.
Principiile invocate de ministrul Sârbu ca reprezentând "justitia sociala" aduc aminte de practicile abuzive ale sindicatelor din Marea Britanie a anilor ‘70, când, în celebra iarna a lui 1979, gunoaiele au ramas pe strazi si mortii au ramas neîngropati pentru ca sindicalistii erau în greva. Guvernul laburist s-a prabusit, lasând conducerea unei tinere deputate îndraznete care a devenit premier - Margaret Thatcher. La noi nu se va întâmpla asa, pentru ca nu avem un echivalent al Doamnei de Fier (doar suntem la portile Orientului!).
Probabil însa ca prevederea cea mai revoltatoare se refera la constituirea unui fond de garantare a salariilor, controlat de stat: companiile vor fi obligate sa verse o parte din triplul fondului de salarii într-un cont al statului, blocându-si astfel banii si oferindu-i pe tava celui mai prost administrator. Practica este extrem de rara în UE, unde exista alte sisteme administrative pentru astfel de situatii.
Nici macar nu este vorba de o prevedere ceruta de sindicate, ci impusa de guvern. Vicepresedintele confederatiei Cartel Alfa, Petre Dandea, a declarat în presa ca este o centralizare care nu-i avantajeaza pe salariati. Îi avantajeaza în schimb pe guvernanti, care mai iau un rând de piei de pe spinarea celor care, prin munca lor, creeaza locuri de munca si ar crea si mai multe daca ar avea conditii prielnice. Si tot în beneficiul guvernantilor este si restrângerea tipurilor de contract de munca, în speta eliminarea treptata a conventiilor civile.
Varietatea de forme prin care salariatii erau recompensati pentru munca lor (de la plata din dividendele patronului, la contractele pentru drepturi de autor sau colaborari) va fi înlocuita de câteva forme fixe care asigura plata unor taxe si impozite mai mari la buget. În lipsa lor, este adevarat, guvernul nu va putea nici sa mareasca, nici sa recoreleze pensiile. Or, la ora actuala exista 4,5 milioane de angajati si 5,4 milioane de pensionari. România este o tara a pensionarilor, a asistatilor, a muncii la negru - si în nici un caz a competitivitatii economice. Aceasta si din cauza lipsei de imaginatie si de gândire economica a guvernantilor, dar si absentei curajului de a adopta principiile economiei capitaliste. Executivul nici nu-si ascunde aversiunea fata de patroni. În schimb, îi favorizeaza pe directorii întreprinderilor de stat si pe marii "oameni de afaceri" care nu-si achita obligatiile fata de stat si nici împrumuturile de la banci, de tipul lui George Paunescu sau al prefectului de Constanta, Gheorghe Martin. Ca sa nu mai vorbim de patronii marilor televiziuni private, datori pana peste cap.
Guvernantii nostri refuza adevarul ca o economie capitalista viabila nu se construieste prin frauda, ci prin munca acelei clase de mijloc care la noi este mult prea firava. Or, fara existenta unei clase de mijloc solide si prospere, realizarea unei economii de piata functionale pâna la sfârsitul anului 2003, asa cum se lauda premierul, pare o noua forma fara fond. Sau o gluma.
