De același autor
După aproape o săptămână de dezbateri disperate pe tema deciziei CCR din 30 mai, care îl somează pe președinte să o revoce pe Laura Codruța Kӧvesi, procurorul șef al DNA, soluții realiste pentru ieșirea din criză nu s-au găsit, dar toți știm acum că instanța constituțională a comis un abuz multiplu: a consfințit un conflict constituțional care nu există, de vreme ce nici comunicatul CCR nu a putut identifica o normă constituțională încălcată de președinte; a adăugat la Constituție și a modificat legi, ceea ce nicio lege în vigoare nu-i permite. Saltul semantic de la „autoritatea ministrului“, sub care își desfășoară activitatea procurorii, potrivit Art. 132 din Constituție, la „puterea de decizie“ a ministrului în raport cu magistrații, menționată în comunicatul de miercuri, este o pură invenție a CCR. Spiritul Constituției și al legilor justiției cere garantarea independenței, stabilității și imparțialității magistraților, cum prevede Art. 3 din Legea 303/2004, cu care recenta decizie a CCR intră în coliziune, pentru că desființează practic independența procurorilor. Daniel Horodniceanu, (încă) procuror șef al DIICOT, acuză chiar CCR că „a plasat de fapt parchetele nu sub autoritatea, ci sub exercițiul potențial discreționar al ministrului Justiției, care este om politic sau, după caz, susținut politic“ și că a redus CSM, garantul constituțional al independenței justiției, „la un rol steril“, de „figurație“. Deocamdată, secția de procurori a CSM așteaptă motivarea deciziei CCR pentru a reacționa, deși ar fi trebuit să reacționeze deja la Decizia 45/2018, a cărei motivare, despre care am mai scris în revista 22, anunța atentatul la Constituție operat pe 30 mai. În opinia sa separată de atunci, judecătoarea Lidia Stanciu a demonstrat că, deoarece președintele este ales prin vot popular și este singurul exponent al voinței populare în raporturile cu autoritatea judecătorească, semnătura sa „nu poate fi doar una formală, ci este una de substanță“, atât în cazul numirii, cât și în cel al revocării magistraților, potrivit principiului simetriei, principiu ignorat voit de banda celor șase din CCR. Legiuitorul, nu CCR, este singurul care poate detalia forma „autorității“ clamate de ministrul Justiției. Dar CCR a ignorat parlamentul și a șters cu buretele toată legislația adoptată în ultimii 13 ani, care adusese România în rândul țărilor civilizate, decise să combată corupția și să întărească statul de drept. Ne-au amintit-o fără menajamente în ultimele zile exponenții GRECO și OECD, prea puțin impresionați de retorica agresivă a ministrului Toader, care îi amenință pe procurori și se răstește la organismele internaționale, precum rugbiștii neozeelandezi, inspirați de războinicii Maori, care urlă, scot limba și se strâmbă la echipa adversă în speranța că astfel vor câștiga partida.
Ne-am întors, așadar, în epoca Stănoiu și ne putem întreba cine va fi următorul Alexandru Lele. Dar următorul Cristian Panait? Adăugăm la argumentația noastră și imensul neadevăr, scos la iveală de Liviu Avram, în baza căruia au deliberat membrii CCR, și anume că președintele ar fi contestat doar oportunitatea revocării, nu și legalitatea ei. În fapt, adresa de refuz cuprindea două pagini cu motive de nelegalitate a cererii ministrului, conchizând abia în ultima frază că decizia „nu e oportună“. Evident, termenul „oportună“ a fost scos din context și întors împotriva șefului statului în cel mai pur stil sovietic.
Dacă nu va fi oprită, CCR, devenită gardian al intereselor PSD-ALDE-UDMR, va modifica însăși natura sistemului nostru politic. De altfel, Călin Popescu Tăriceanu a transformat deja România în „republică parlamentară“, deși noi o știam a fi semiprezidențială, fie și pentru faptul că președintele nu este ales de parlament, ci direct de popor. Sau ni se pregătește ceva și mai odios decât modificarea pe șest a sistemului juridic și ordinii de drept?
Ce se poate clădi pe decizii fără temei, viciate de abuz, rea-credință și neadevăr? Unde duce aplicarea unor astfel de hotărâri? Marea dramă este că președintele este condamnat să greșească: dacă respectă legile și o revocă pe doamna Kӧvesi, cum cere CCR, indiferent din ce dată ar fi valabilă revocarea, consfințește abuzul și minciuna și deschide calea aservirii politice a magistraților - căci, cum arată judecătorul Cristi Danileț, procurorii teleghidați politic vor putea face dosare penale judecătorilor incomozi pentru putere; iar dacă refuză aplicarea monstruozității emanate de CCR, se situează el însuși, formal, în afara legii, chiar dacă, pe fond, are dreptate. Nu am idee cum se poate ieși din această fundătură pe căi legale sau instituționale. Japonezii le-ar cere probabil membrilor CCR să se purifice prin seppuku. Europeni fiind, ne-am mulțumi cu demisia în bloc măcar a celor șase care au votat în favoarea monstruozității juridice, constituționale și morale pe care o prezintă drept decizie obligatorie pentru toată suflarea. Nenorocirea este că, de jure, monstruozitatea chiar este obligatorie și nu ai unde să o contești, ceea ce aruncă statul într-o criză profundă și gravă. Evident că nu va demisiona nimeni, nici măcar judecătorul Petre Lăzăroiu, care, de anul trecut, ocupă ilegal fotoliul de judecător. Rușinea a părăsit demult sediul CCR. Ca atare, singura ieșire din criză trebuie să vină din afara instituțiilor viciate, și anume din implicarea masivă și hotărâtă a cetățenilor. Numai ei mai pot împiedica o instituție delegitimată și compromisă să arunce România în prăpastie.
