De același autor
După ce i s-a cântat prohodul politic timp de peste un an doar pentru a-l vedea întărit după fiecare criză a PSD, pare aproape ridicol să reiei acum tema apusului carierei politice a lui Liviu Dragnea. Defectul analizelor care ajungeau la această concluzie era că idealizau natura PSD și calitatea oamenilor care-l compun, mizând pe „oamenii decenți“ din partid. În realitate, însă, niciodată decența PSD-iștilor nu depășește limita trasată de venalitatea partidului, care nu este altceva decât un animal de pradă dresat să epuizeze resursele publice în interesul său și al clientelei, chiar dacă prețul pentru atingerea acestui obiectiv este distrugerea sistemului democratic abia înjghebat și ruperea de UE. De aceea, dacă vorbim acum de un început al sfârșitului dictaturii lui Dragnea, ne bazăm exact pe cinismul și venalitatea PSD, partid care știe bine că nu-și poate atinge obiectivul decât dacă se află la putere, adică dacă câștigă alegerile. Or, cifrele ultimelor sondaje arată că Dragnea a devenit ceea ce am numit aici cândva „un albatros mort atârnat de gâtul partidului“, adică un obstacol în calea puterii.
Potrivit celui mai recent sondaj IMAS, făcut public pe 28 februarie, C.P. Tăriceanu întrunește 36,5% din intențiile de vot ale electoratului PSD, ALDE și Pro România, adică de aproape trei ori mai mult decât Liviu Dragnea, cu 12,7%. Nici Victor Ponta nu stă rău cu 26,5%, iar Gabriela Firea uimește cu un scor nemeritat, am zice, de 18,1%, pe care ar trebui să-l atribuim tot ostilității față de Liviu Dragnea, având în vedere conflictul deschis între primarul general al Capitalei și liderul PSD. Nefiind un partid sinucigaș, ci eminamente pragmatic, PSD nu poate să nu țină seama de acest scor și să nu-și facă propriile calcule pentru alegerile prezidențiale din toamnă, mai ales că nici proiecțiile sociologice pentru europarlamentare nu sunt strălucite, de vreme ce, tot potrivit IMAS, PNL îi suflă în ceafă cu 22,6% din intențiile de vot, adică cu numai 0,1% mai puțin decât scorul PSD, de 22,7%. O diferență care intră în marja de eroare a sondajului și ar trebui să creeze panică în Kiseleff. Dacă adăugăm și scorul bun, de 17,9%, al Alianței USR-PLUS de curând constituite și creșterea cu 3,7% a popularității liderului USR Dan Barna, înțelegem că scena politică se schimbă – „mușuroiul se mișcă“, ar fi zi Rodica Stănoiu - și că PSD are nevoie de o variantă de avarie.
Pe aceste cifre se bazează de altfel și insistența liderului ALDE de a candida la președinție în numele coaliției aflate acum la guvernare, precum și apelul său la realism, adresat evident PSD-iștilor. Domnul Tăriceanu încearcă o operație de seducție asupra partenerilor săi, știind bine că nu poate câștiga nimic fără sprijinul logistic și organizatoric al PSD, pentru că ALDE nu a câștigat niciodată decât atât cât a vrut PSD să-i cedeze. Nu îi va fi ușor, pentru că Dragnea nu va renunța la propria candidatură, prin care speră să unească partidul în jurul său, iar nucleul său dur va face probabil scut în jurul lui. Și totuși, discursurile sale din ultimele zile, de un patetism ieftin, trădează o oarecare doză de disperare. Este firesc să vrei să te asiguri că activul din teritoriu te sprijină în continuare, dar să-i chemi „la luptă“ pe PSD-iști când ei se află la putere de doi ani este puțin ridicol și sugerează că nu Klaus Iohannis este adevăratul adversar de care se teme Dragnea, ci Călin Popescu Tăriceanu. De altfel, domnul Dragnea nu a ezitat să-l contreze pe colegul de coaliție, acuzându-l voalat de lipsă de interes pentru activul PSD din teritoriu.
Ceea ce pare să ignore însă Liviu Dragnea este că CPT este perfect acceptabil pentru activul și electoratul PSD: ostilitatea sa față de statul de drept și anticorupție este la fel de stridentă ca a lui Dragnea și nici o măsură economică dorită de PSD-iști nu a fost de fapt blocată de ALDE. Avantajul său în acest moment este că are mai puține probleme penale decât Dragnea și, în mod paradoxal, că se află la mâna PSD pentru încuviințarea cercetării penale într-un nou dosar de corupție. Ca și Securității de altădată, PSD-iștilor le place să promoveze personaje vulnerabile, pe care le pot controla cu ușurință. În plus, de dragul sprijinului PSD, Tăriceanu și-a trădat până acum toți partenerii politici, nu numai PDL, cu care a câștigat alegerile din 2004, ci chiar partidul din care provine, PNL, la a cărui scindare a contribuit constant de la începutul anilor ’90.
Nu ne vom hazarda în previziuni politice premature, dar un fapt este cert, și anume că ecuația politică în cadrul coaliției de guvernare a devenit foarte complicată și periculoasă pentru Liviu Dragnea, pentru că PSD nu poate să nu țină cont de modificările majore înregistrate în preferințele propriului electorat, dacă vrea să se mențină la putere. Deja situația din parlament se fragilizează prin fuga unor parlamentari la Pro România și dependența tot mai jenantă de UDMR, care ar putea fi decontată neplăcut la alegeri. Un calcul rece și pragmatic este mult mai amenințător pentru liderul PSD decât vreo izbucnire izolată de moralitate limitată a câtorva lideri nemulțumiți din teritoriu.
Să nu ne bucurăm însă prematur. Pentru țară, Tăriceanu, cu tot ștaiful lui aparent, nu este cu nimic mai bun decât Dragnea, ci doar un trădător fără scrupule. Sperăm să nu fim însă niciodată în situația de a ne gândi că un asemenea politician fără substanță și fără caracter ar putea avea pe mână destinele țării. Deja supraviețuirea sa politică este pentru România o rușine la fel de mare ca poziția dominantă a lui Liviu Dragnea.
